O viață liniștită – Kenzaburo Oe. Ce dracu! Nu se poate!

Vrăjit de stilul lui Haruki Murakami, am zis că trebuie să iau la mână cât mai mulți scriitori japonezi. Am auzit despre Kenzaburo Oe că a câștigat Nobelul, că ar avea un stil greoi și dur – așa că m-am pomenit răsfoind romanul “O viață liniștită”.

După primele pagini ale romanului eram puțin confuz fiindcă nu prea știam la ce să mă aștept. De la pagina 50 încolo am început să mă simt indecent de bine. M-am obișnuit relativ repede cu stilul lui Oe. Rece, dur și fără sentimentalisme inutile, scriitorul japonez m-a cucerit instant.

Romanul este scris la persoana I-a, naratoare fiind Ma-chan, o tânără studentă cu un frate retardat, Eyore, unul care învață pentru examenul de admitere la facultate, O-chan, și un tată scriitor cu ceva probleme interioare, K.

Tatăl naratoarei, un scriitor celebru, intră într-o criză existențială pentru că nu a reușit să desfunde canalizarea din casă și simte nevoia să plece în Statele Unite pentru o perioadă. Intuind că nu s-ar descurca singur, soția acestuia decide să îl însoțească. Astfel Ma-chan rămâne să aibă singură grijă de fratele retardat. La rândul ei, nici Ma-chan nu e în regulă la mansardă. Ignorată de colegii de facultate, naratoarea se retrage în propria-i lume, acolo unde are de-a face cu alte temeri.

Totuși clacasem, fiind numită de cineva, precum elevele acelea care păreau miniaturile unor femei independente, “o ratată”. Mă consideram, desigur, un parazit, o insectă dăunătoare care se agăța de acest copac numit societate. M-a cuprins din nou starea de teleghidare și am zăcut în întunericul odăii mele fără să pot închide ochii.

Kenzaburo Oe nu insistă prea mult pe acțiune, ci pe trăirile interioare ale personajelor. Interesant mi s-a părut personajul K., tatăl naratoarei, care nu apare în mod direct în acțiunea romanului, el fiind doar evocat de celelalte personaje. Din frământările personajelor sale Kenzaburo Oe reușește să aducă în atenția cititorului câteva idei filosofice destul de interesante despre religie, rolul omului în societate etc.

Mulțimi de “nimeni” trăiesc și-și sfârșesc zilele fără credință și fără nicio siguranță despre ceea ce se va întâmpla cu sufletele lor după moarte. Dacă K-chan ar putea măcar realiza că trăiește în mijlocul acestor vieți și morți ale tuturor acestor nimeni, poate ar înțelege mai ușor propria lui viață și moarte.

Am rămas plăcut surprins de faptul că în carte se vorbește într-un capitol întreg despre filmul „Călăuza” al lui Andrei Tarkovski. Am văzut pelicula regizorului rus acum câțiva ani, mi-a placut în mod deosebit, dar nu am înțeles atunci toate aspectele filmului. Am crezut că domnul Kenzaburo Oe o să mă lămurească pe deplin. Dar de fapt nu a reușit decât să vină cu alte întrebări și teorii ce m-au pus serios pe gânduri. Acum trebuie să revăd încă o dată filmul.

Kenzaburo Oe m-a impresionat prin detașarea emoțională, oarecum nefirească , de care a dat dovadă în romanul său dacă ne gândim la faptul că el însuși a avut un copil cu deficiențe mintale. A depășit sentimentalismele ieftine și a creat trei personaje foarte puternice – Ma-chan, K și Eyore. Iar mie asta mi-a plăcut cel mai mult. Nu am fost obligat să citesc clișee ieftine despre sensul vieții, ci în schimb m-am pricopsit cu noi întrebări existențiale.

Mi s-a încins capul micuț și rotund ca și cum tâmplele erau strânse într-o menghină, dar am continuat să bravez, repetând în gând, fără să știu motivul, “Ce dracu’! Nu se poate!”, ca pe o incantație.

“O viață liniștită” mi-a plăcut mai mult decât mi-aș fi imaginat și, inevitabil, am devenit curios și de alte scrieri ale autorului nipon. Următoarea pe listă e “O experiență personală”.

Cartea poate fi cumpărată de la elefant.ro sau libris.ro.