O cale îngustă spre nordul îndepărtat – Richard Flanagan

De obicei nu prea citesc cărți ce au ca subiect principal războiul, deși prin liceu îmi plăcea foarte mult istoria, pentru că de cele mai multe ori literatura pervertește istoria, o denaturează, o îmbogățește, dacă vreți, pe când eu prefer istoria brută, cea plictistitoare, cu ani și statistici.

Dar, privind retrospectiv spre cărțile citite anul acesta, am observat că multe dintre ele au ca temă, într-o oarecare măsură, războiul. Abatorul Cinci, Jocul lui De Niro, Catch 22,  și O cale îngustă spre nordul îndepărtat sunt doar câteva dintre ele și, trebuie să recunosc, mi-au plăcut, unele dintre ele chiar în mod deosebit.

Richard Flanagan a câștigat cu “O cale îngustă spre nordul îndepăratat” prestigiosul premiu literar Man Booker în 2014, romanul său bucurându-se astfel de o popularitate incredibilă. Având ca bază întâmplările pe care le-a trăit tatăl autorului în timpul celui de-al doilea război mondial, această carte, impresionează mai ales prin veridicitatea celor povestite.

9.000 de prizonieri australieni construiesc o cale ferată în Asia

Acțiunea romanului îl are în prim plan pe Dorrigo Evans, un tânăr soldat australian din cel de-al doilea război mondial, originar din Tasmania, ce cade prizonier alături de alți 22.000 de soldați în bătălia pentru Singapore. Dintre aceștia, 9.000 de prizonieri, printre care și Dorrigo, sunt trimiși să lucreze la construcția unei căi ferate care să facă legătura între Birmania și Thailanda, sub atenta supraveghere a armatei japoneze.

Când își coborâse privirea, Dorrigo Evans văzuse o linie dreaptă, alcătuită din jaloane înfipte în pământ de inginerii Armatei Imperiale Japoneze, care marcau ruta unei căi ferate ce pornea din locul unde stătea el, în fruntea unui grup de prizonieri de război tăcuți. De la inginerii japonezi aflaseră că jaloanele se întindeau cale de 415 kilometri de la nord de Bangkok până în Birmania.

Acțiunea romanului pendulează între trecut și prezent, amintirile din copilărie ale lui Dorrigo amestecându-se cu chinurile vieții de lagăr. După ce colonelul Rexroth moare din cauza dezinteriei, comanda prizonierilor de război îi revine lui Dorrigo, acesta având de dus o luptă surdă de salvare a compatrioților săi. Ordinele absurde ale japonezilor de a construi Calea ferată a morții în timp record sunt imposibil de îndeplinit, lagărul cu prizonieri australieni devenind din ce în ce mai încăpător.

Vă rog să mă înțelegeți. Problema mea e de ordin practic. Fără unelte și cu din ce  în ce mai puțini oameni, cum să construiesc calea ferată?

Chiar dacă majoritatea vor muri de epuizare, trebuie să terminați lucrarea, zise colonelul Kota ridicând din umeri. Chiar dacă mor toți.

Dacă prima parte a romanului m-a plictisit destul de mult, acțiunea demarând greoi, cu tot felul de inserții retrospective despre iubirile lui Dorrigo, ultima parte mi-a plăcut în mod deosebit. Deși pe alocuri Richard Flanagan forțează puțin cu descrierile sale dramatice, mi-au rămas puternic întipărite în minte câteva secvențe greu de uitat:

• Jimmy Bigelow, unul dintre prizonierii de la Calea ferată a morții, după ce și-a mâncat bătaie cât pentru zece vieți pentru că nu-și împăturea pătura după cerințele japonezilor, avea să insiste și peste zeci de ani ca odraslele lui să-și împăturească hainele cu pliul în afară.

• După răbzoi, unul dintre paznicii japonezi ai lagărului avea grijă să nu strivească păianjenii sau țânțarii, pe care-i prindea și-i scotea afară.

• După ce sunt eliberați, foștii prizonieri australieni sparg o pescărie, colectează toți peștii din acvarii și îi aruncă în ocean, strigând “Sunteți liberi!”

În adăpost, mirosul devenea insuportabil. Dorrigo Evans își duse o mână la nas, dar o îndepărtă repede, considerând gestul un afront la adresa oamenilor care deja sufereau prea mult. O luă pe intervalul dintre două platforme de bambus, pline cu pacienți. Duhoarea era altfel acum, mai puternică și mai acră, atât de înțepătoare, încât ochii începură să-i lăcrimeze. Șiruri de bărbați în pielea goală zăceau ca niște insecte tropicale care mureau după ce roiseră de colo-colo, atât de multe schelete ce se înălțau și se coborau pe bambusul împletit, așezate nu paralel, ci în unghiuri ciudate, cu ochii stinși, mari, privind în gol, cu pieptul ca o carcasă de pui, înălțându-se și coborând, singurul semn exterior de viață.

Mi-a plăcut la Flanagan că experiențele prizonierilor nu sunt redate doar dintr-un singur unghi, ci autorul încearcă să empatizeze și cu soldații japonezi, redând dramele prin care treceau aceștia. Viața lor nu era deloc roz, nu făceau baie în jacuzzi după ce căsăpeau australieni ci erau și ei, la rândul lor, niște prizonieri, metaforic vorbind, ai nenorocitului de război.

El însuși luase bătaie tot timpul în armata japoneză și, ca ofițer, fusese nevoit să-i bată pe soldați. În timpul instrucției își pierduse cunoștința de două ori, iar o dată avusese timpanul perforat. Fusese bătut cu o bâtă de baseball peste fese fiindcă nu manifestase suficient entuziasm când spălase izmenele superiorului. Fusese bătut măr de trei ofițeri când, ca recrut, nu auzise bine un ordin. Fusese obligat să stea drept pe platou toată ziua și, când se prăbușise, ofițerii îl luaseră la bătaie fiindcă nesocotise ordinul și îl lăsaseră lat acolo.

“O cale îngustă spre nordul îndepărtat” este o carte ce necesită în primul rând răbdare. Deși firul narativ nu e chiar atât de complicat, pendulările între trecut și prezent pot părea obositoare și durează ceva până când să intri în ritmul cărții.

Cartea „O cale îngustă spre nordul îndepărtat” poate fi comandată online de pe elefant.ro sau libris.ro.