Cei opt odioși ai lui Tarantino

De când am văzut știrea că Tarantino s-a răzgândit și că în cele din urmă va face filmul The Hateful Eight, adică în urmă cu un an și ceva, am început să număr zilele până la premieră. Fiind unul dintre regizorii mei preferați, Quentin Tarantino nu m-a dezamăgit cu niciun film produs de domnia sa până acum și eram sigur că nu voi suferi o dezamăgire nici cu noul său film.

Înainte de a merge la film am citit câteva cronici care m-au făcut să râd copios. Erau unii care se plângeau ba că The Hateful Eight e prea violent, ba că e prea mult dialog, ba e că prea plictisitor, ca nu e PC și tot felul de smiorcăieli de fată mare. Atunci a fost momentul de fapt când am realizat că noua producție a lui Tarantino nu mă va face să regret lunga așteptare.

Filmul începe cu prezentarea unui crucifix înzăpezit, un cadru extrem de lung care m-a bântuit destul de multișor după vizionarea filmului, acesta fiind lăsat în urmă de diligența în care John Ruth, poreclit The Hangman (Kurt Russel), o duce pe Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh) in Red Rock pentru a fi spânzurată și pentru a-și colecta, bineînțeles, recompensa de 10.000 de dolari. Gonind prin ținuturile înghețate ale Munților Stâncoși, The Hangman se întâlnește cu maiorul Marquis Warren (Samuel L. Jackson), un alt vânător de recompense, care a rămas călare pe trei cadavre, calul său pierind condițiilor vitrege din Wyoming. John Ruth își aduce aminte că maiorul Marquis a fost un prieten al președintelui Abraham Lincoln, i se face milă de acesta și acceptă să îi devină tovarăș de călătorie. Viscolul năpraznic ce vine din urmă îi determină pe cei din diligență să facă un popas la galanteria lui Minnie, iar în drumul lor în agață și pe Chris Mannix(Walton Goggins), care pretinde că e viitorul șerif din Red Rock – un alt idiot care a rămas în zăpada Munților Stâncoși fără cal.

În timpul călătoriei spre galanteria lui Minnie, între cei patru tovarăși, ca să mai alunge din monotonie, se înjgheabă un dialog tarantinesc, doar că aici flecărelile obișnuite sunt înlocuite de teme mult mai seriose, cu tentă politică. Între timp, prizionera Daisy Domergue se mai alege cu câte un cot un mufă, semn că ceilalți pasageri nu apreciază glumele sale deloc tipice pentru o viitoare spânzurată.

Ajunși la galanteria lui Minnie, Marquis Warren descoperă că Minnie s-a dus împreună cu soțul ei la mă-sa, pe cealaltă parte a muntelui, iar de cabană a rămas să se ocupe senior Bob (Demian Bichir). În cabana în care ar urma să se adăpostească de viscol, John Ruth și gașca dau peste alți trei indivizi – călăul Oswaldo Mobray (Tim Roth), generalul confederat Sandy Smithers (Bruce Dern) și sentimentalul Joe Cage (Michael Madsen), un cowboy care pretinde că vrea să își viziteze mama pentru a petrece Crăciunul cu ea (să te umfle râsul, nu alta). În total opt ticăloși, șapte tipi macabri și o tipă dusă cu pluta (fără a-l mai pune la socoteală pe sărmanul vizitiu O.B. (James Parks) – care trebuie să conviețiească împreună în pace și liniște până trece viscolul. Ceea ce nu se va întâmpla, bineînțeles, pentru că avem de-a face cu un film de Tarantino. Iar de aici încolo vă puteți imagina și singuri ce se va întâmpla.

The Hateful Eight e un film 100% tarantinesc până în măduva oaselor. Avem de-a face cu aceiași actori pe care Tarantino i-a tot rulat prin filmele sale, dialoguri lungi și inteligente, violență și sânge cât cuprinde, sarcasm din belșug și umor negru la greu. Plus că într-o perioadă asaltată de Star Wars, Avengers, și tot felul de filme special concepute pentru mâncătorii profesioniști de floricele, Tarantino s-a gândit să filmeze utilizând o tehnologie de pe vremea lu’ bunica, Panavision 70 cm – o tehnologie folosită în trecut pentru a filma cadre largi din natură, pe care cinicul de Tarantino o utilizează pentru a reda cadrele dintr-o cabană micuță. Da, am înțeles ironia.

Coloana sonoră e semnată de nemuritorul Ennio Morricone și e puțin mai mult decât perfectă. Dar pe lângă violență, personaje și muzica din film, un alt aspect m-a impresionat de fapt. Este vorba despre mesajul transmis. Noul film al lui Tarantino are un mesaj puternic, pe care regizorul american ni-l aruncă în față fără niciun avertisment, și anume este vorba despre istoria întemeierii Statelor Unite și a oamenilor ce trăiau în vremurile de început. Fenomenală faza în care cabană a fost împărțită în Nord și Sud, cu masa drept teritoriu neutru. Se vorbește la greu despre politică, rolul și natura justiției (un dialog chiar filosofic aș putea spune, ce te pune serios pe gânduri) și, bineînețeles, despre negri. Umorul e fabulos, un umor negru, violent, dar care îl poate face și pe cel mai sociopat individ de pe planetă să se rostogolească pe podea de râs.

Cei opt care se confruntă în prăvălia lui Minnie sunt cu toții niște ticăloși, niciunul nu e mai breaz decât celălalt, nu avem de-a face cu personaje pozitive sau negative – un laitmotiv deja în universul tarantinesc. Nici măcar o briză de dulcegărie sau film tipic hollywoodian; The Hateful Eight e un film făcut special pentru fanii lui Tarantino. Vrei violență, umor negru, dialoguri intelingente, personaje bine conturate și o poveste istorisită într-un mod fermecător? Ei bine, The Hateful Eight îți oferă chiar mai mult decât atât. Poate că și din acest motiv, pentru mesajul bonus mi-a plăcut atât de mult noul film al lui nea Quentin. Partea nasoală e că acum am de așteptat iar nu știu câți ani până la următoarea lui producție. Plus că a promis că va mai face doar două filme după care se va lăsa de regizat. Numărătoarea inversă începe, sper să nu dureze chiar așa mult.