Spotlight. Cu popi pedofili și ziariști băgăcioși
De prin școala generală, la veșnicile si chinuitoare întrebări ale adulților din familia mea ce aduceau în discuție viitorul meu, eu le răspundeam din prima că vreau să mă fac ziarist. Iar acest vis nu a dispărut nici după ce am terminat facultatea. Și astfel m-am angajat ca redactor/reporter la un ziar local din orașul natal. Țin minte foarte bine că în primele două luni mergeam cu zâmbetul pe buze spre redacție și încă nu îmi venea să cred că reușisem să-mi îndeplinesc visul. Un an mai târziu mi-am dat demisia și am jurat să stau la kilometri distanță de orice ziar. Dar această dezamăgire nu mi-a diminuat pasiunea pentru jurnalismul autentic, cel practicat în urmă cu zeci de ani, naiv și plin de patos.
Spotlight a câștigat anul acesta premiul Oscar pentru cel mai bun film, asta probabil o știți deja cu toții, iar în dimineața în care am aflat acest lucru, nu am putut să nu zâmbesc malefic și să-i arăt semne obscene unui Inarritu imaginar care o dăduse în bară fantastic cu filmul ăla cu ursul și cu nu știu care actor constipat. Așa că părerea mea despre acest film nu poate fi una obiectivă.
Având în prim plan povestea ce a adus jurnaliștilor de la Boston Globe un premiu Pulitzer, mulți ar putea strâmba din nas, argumentând că filmul a luat Oscarul doar datorită poveștii scandaloase. Ei, nu e chiar așa.
Spotlight a fost regizat de Tom McCarthy, un anonim care nu a ieșit nu nimic în evidență până acum. Însă, sincer să fiu, mi-a cam stârnit interesul modul în care a reușit să transpună povestea jurnaliștilor de la Boston Globe, așa că îl voi urmări în continuare cu interes.
Filmul surprinde în primul rândul prin realismul său incredibil (înghite-o pe asta băi DiCaprio, cu ficatul tău crud cu tot) și prin modul în care a reușit să redea, fără să apeleze la elemente penibile și neverosimile, investigația unui grup de jurnaliști de la ziarul Boston Globe.
Despre acțiunea filmului
Ne aflăm în anul 2001, iar în redacția publiației Boston Globe se petrec evenimente majore la nivelul conducerii. Marty Baron (Liev Schreiber) – genul tipului îndrăgostit de meserie, fără viață personală, este numit noul editor și vine cu ideea ca echipa de investigație a ziarului, Spotlight, să analizeze un caz de pedofilie al unui preot catolic.
Spotlight este o echipă de jurnaliști de investigație, alcătuită din patru oameni și condusă de Robby Robinson (Michael Keaton) ce se chinuie acum să investigheze misterul popilor pedofili din Boston.
Aflați în exercitarea meseriei, cei patru se lovesc de cele mai multe ori de uși trântite în nas, de răspunsuri nesatisfăcătoare, de oameni fricoși și reținuți, și de un sistem ce încearcă să corupă și să mușamalizeze absolut tot.
Mike Rezendes (Mark Ruffalo), un jurnalist cam băgăcios, ca și ceilalți din echipa sa, nu se lasă însă dus cu vorba cu una cu două și sapă în arhive, bate lumea la cap până când descoperă împreună cu ceilalți inimaginabilul. Și anume că nu e vorba doar de un preot pedofil sau zece, ci mii de preoți, iar fenomenul nu este unul caracteristic doar pentru Boston, ci e o practică des întâlnită în rândul popilor catolici din toată lumea.
Spotlight mi-a plăcut în primul rând grație modului extrem de realist prin care a fost redată investigația jurnalistică. Lipsesc, bineînețeles, împușcăturile, țâțele, sângele comercial, și celelalte elemente tipic hollywoodiene , dar, în schimb, filmul dă mult de gândit. Pentru că, munca de jurnalist, e una de șoarece de bibliotecă ce trebuie să studieze sute și mii de arhive și de maratonist ce trebuie să alerge zeci de kilometri pe zi pentru o singură informație.
Nu pot să închei acest rânduri fără să nu aduc în discuție prestația lui Mark Ruffalo. Băiatul ăsta a fost lipsit de un Oscar absolut pe nedrept, dar, hei, bine că a luat DiCaprio Oscar, restul chiar nu mai contează. Pur și simplu nu mi-a venit să cred cât de bine a intrat Ruffalo în pielea jurnalistului bețiv, pasionat, cu probleme familiale. Și faza e că toate chestiile astea Ruffalo le-a clarificat doar din gesturi și elementele non-verbale. Din păcate vocabularul meu e prea sărăcăcios și nu găsesc destule epitete cu care să caracterizez prestația lui Mark Ruffalo.
În altă ordine de idei, nu pot decât să mă bucur că “The Reveneant” și-a supt-o singur și nu a primit premiul pentru cel mai bun film. Oricât ar fi de autiști cei din componența juriului pentru premiile Oscar, mai au totuși un gram de discernământ, sau cel puțin așa îmi place mie să cred. Dar tot nu-i pot ierta pentru faptul că l-au lipsit pe bietul Ruffalo de un premiu pe deplin meritat.