Vreme ciudată la Tokio – Hiromi Kawakami
Mărturiseam într-un articol anterior că, deși m-am întâlnit relativ târziu cu scriitorii niponi, literatura japoneză mă atrage ca un magnet. Am început cu Mishima, Kawabata și cei doi de Murakami și acum puțin timp mi-am propus să încerc și ceva contemporan. Așa am făcut cunoștință cu doamna Hiromi Kawakami.
Hiromi Kawakami s-a năcut în Tokyo, are 57 de ani și a câștigat ceva premii literare, mai ales în ultimii ani. Romanul “Vreme ciudată la Tokyo” a fost publicat în 2012 și s-a bucurat de o mare popularitate în Asia.
„Vreme ciudată la Tokio” este un roman tipic japonez, extrem de ciudat din punctul de vedere al europenilor; simplitatea și minimalismul sunt principalele sale trăsături, acțiunea e liniară, nu avem parte de realism magic sau alte chestiuțe supranaturale, personajele nu au nimic ieșit din comun, totul e comun și monoton, dar și captivant în același timp, cel puțin din punctul meu de vedere.
Omachi Tsukiko, naratoarea, este o femeie de 37 de ani, singură, fără prieteni apropiați, ce are un job banal într-o corporație. Nu posedă nicio calitate ascunsă, nu e vreun geniu, nu are nimic ieșit din comun – e un nimeni în imensa mulțime din Tokyo. Iubește doar mâncarea și băutura pe care și le comandă de obicei din bistroul lui Satoru. În acest restaurant se întâlnește cu Matsumoto Harutsuna, fostul său profesor de japoneză din liceu. Împărtășind aceleași gusturi culinare, cei doi încep să se întâlnească regulat în bistroul lui Satoru și astfel între ei are loc o atracție ciudată. Întâlnirile lor sunt de cele mai multe ori ocazionale, acestea fiind presărate cu mici dialoguri banale, momente îndelungi de tăcere și, bineînțeles, băutură și mâncare din belșug.
Unde-o fi sensei? Îl căutam eu mergând înainte pe drumul alb, printr-o ploaie de țârâituri de greieri. Nu reușeam să-l găsesc. A, mi-am amintit: mă hotărâsem să-l închid într-o cutie. Îl învelisem cu grijă într-o țesătură de mătase cu cusătură franțuzească și îl ferecasem în cutia aceea mare, de lemn de pawlonia, pe care o așezasem într-un ungher al dulapului.
Tema principală a romanului este, fără doar și poate, singurătatea. Deși acțiunea se desfășoară în imensul Tokyo, Hiromi Kawakami se concentrează doar pe cele două personaje principale ale sale, reliefând solitudinea acestora. Iar povestea de dragoste ce se țese în jurul bătrânului profesor și a fostei sale eleve este complet atipică. Cei doi nu sunt atrași de anumite aspecte fizice, nu au prea multe lucruri în comun, principalul liant al dragostei lor fiind singurătatea.
Romanul lui Kawakami mi s-a părut extrem de trist și deprimant, ca mai toate romanele japoneze pe care le-am citit până acum. Mi se pare incredibil cum acești oameni se pot întrista din cauza unei simple ferestre de toaletă sau cum se pot atașa de lucruri banale, aparent lipsite de orice valoare, precum niște baterii utilizate.
M-am dus la toaletă și, cât am stat așezată acolo, am privit afară, pe ferestruica încăperii. Între timp mi-am amintit că parcă dădusem o dată peste un poem care spunea că e trist să privești cerul albastru de la geamul toaletei. Hotărât lucru: fereastra toaletei provoacă negreșit tristețe.
Cartea poate fi comandată online de pe elefant.ro sau libris.ro.
