Tunelul – Ernesto Sabato. Despre cum te tâmpește dragostea
Sunt la prima experiență cu Ernesto Sabato, ce-i drept nici nu prea m-am dat în vânt cu scriitorii sud-americani, dar parcă începe să mă prindă puțin microbul.
Tunelul e primul roman pe care l-a publicat, asta se întâmpla prin 1948, după ce mai multe edituri îl refuzaseră. Camus, care era prieten cu Sabato, decide să îl ajute, întocmește o scrisoare de recomandare către editura Gallimard și pac-pac, cum ar spune un mare filosof de la noi din țară pasionat de motivul transhumanței, editura îl publică.
Sabato își începe abrupt romanul, nu face introduceri cu floricele verzi pe câmpii, ci intră direct în temă. Astfel, din primele rânduri aflăm că celebrul pictor Juan Pablo Castel se află la închisoare după ce și-a ucis iubita, pe Maria Iribarne. Și de aici încolo pictorul povestește cu seninătate și aproape fără nicio remușcare cum a ajuns să își omoare ibovnica.
Un pictor celebru, timid ca un copil de grădiniță
Juan Pablo Castel e imaginea artistului de geniu, mizantrop, care iubește arta, e în căutarea absolutului și, în același timp, îi disprețuiește pe oameni pentru ignoranța lor. În timpul unei expoziții de pictură, Castel se arată consternat de faptul că oamenii nu reușesc să observe esențialul din cel mai nou tablou al său, delimitându-se în schimb să contemple doar asupra aspectelor superficiale ale picturii. Doar o tânără femeie remarcă acel aspect al picturii despre care Juan Pablo Castel afirmă că îi definește existența.
Pictorul se îndrăgostește pe loc de femeie însă timiditatea sa excesivă îl împiedică să lege un dialog cu aceasta. Din acest motiv intră într-un soi de depresie până când o întâlnește întâmplător pe stradă și aleargă apoi ca disperatul după ea, urmărind-o zile în șir, convins că ea, Maria Iribarne, nu e doar o femeie, ci e femeia.
Crizele de gelozie
Cei doi se îndrăgostesc dar iubirea lor nu e tocmai liniștită, fiind presărată de crizele de gelozie ale lui Castel. Comportamentul ciudat al femeii îi dă de bănuit iar aceasta recunoaște că este căsătorită cu un orb, Allende. Pictorul acceptă situația dar un nou personaj, Hunter, un posibil amant al Mariei, dă peste cap întreaga situație.
Voiam să dezleg mai multe enigme, însă mai cu seamă acestea două: îl iubise vreodată?, îl mai iubea încă? Aceste întrebări nu se puteau pune separat; erau legate de altele: dacă nu-l iubea pe Allende, pe cine iubea? Pe mine? Pe Hunter? Pe vreunul dintre misterioasele personaje care îi telefonau? Sau era cu putință să iubească diferite ființe, pe fiecare în felul său, cum se întâmplă cu unii bărbați?
Tunelul e o carte subțirică, lectura e facilă și, de asemenea, te ține cu sufletul la gură de la început până la sfârșit, chiar dacă autorul dezvăluie deznodământul încă din primele rânduri. Povestea de dragoste, sau de gelozie mai bine zis, dintre Juan Pablo și Maria este presărată de tot felul de reflecții filosofice asupra condiției artistului și nu numai.
Cu câteva zile înainte de a o picta, citisem că într-un lagăr de concentrare cineva a cerut de mâncare și l-au obligat să mănânce un șobolan viu. Cred uneori că nimic n-are sens. Ne naștem în mijlocul durerilor pe o planetă minusculă, care fuge în neant de milioane de ani, creștem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, strigăm, murim, mor și vin alții pe lume pentru a reîncepe comedia fără rost.
În romanul lui Sabato avem de-a face cu doi orbi, unul fizic, soțul Mariei și unul spiritual, Juan Pablo. Dacă primul s-a refugiat într-un univers propriu în care pare să se fi împăcat cu condiția sa, Juan Pablo Castel e tipul celui care farmă și răstoarnă tot. Spiritul său analitic și temperamentul impulsiv îl fac să își piardă mințile și să nu găsească o altă soluție în afară de uciderea singurei persoane care l-a înțeles vreodată.
Recunosc, Tunelul lui Sabato mi-a plăcut mai mult decât mă aștepta. Mi-a plăcut pentru că Ernesto Sabato și-a măcinat personajul principal cu sadismul și meticulozitatea lui Dostoievski și mi-a plăcut, totodată, pentru că mi-a adus aminte, oarecum, și de Meursault al lui Camus.
Cartea poate fi comandată online de pe elefant.ro sau libris.ro.
Si mie mi-a placut foarte mult acest roman. Nu atat pentru subiect, cat pentru filosofia „tunelului”. Sunt mai multe tunele, tunelul fiecaruia, dar viata noastra comuna le contine pe toate… Intr-o lume tot mai alienata si egoista, imi vine si mie uneori sa „ucid” toate prieteniile… mi-as ucide cu asta insa viata mea insesi… si credeam ca prieteniile pe care mi le-am creat sunt cea mai de pret opera de arta a mea, la un moment dat. Stiu ca e o iluzie si ma simt la fel de inselat, insa nu mai „ucid” nimic… cand voi muri se vor duce toate astea. De ce aș alege drumul lui Castel? În însingurarea sa putea accepta o treime de Marie (apropo, o chema M. Iribarne Hunter) pentru el, nepăsându-i de restul de 2/3. Romanul merită citit și pentru idei, și pentru stil.
Mie îmi plac mult sud-americanii. Sigur ţi-ar plăcea şi “Despre eroi şi morminte”.
Aoleu, de câtă vreme am cartea asta în bibliotecă, dar nu m-am învrednicit să o citesc! Mai ales că nu am citit nimic de Sabato și asta mi s-a părut mai accesibilă decât Abaddon exterminatorul sau Despre eroi şi morminte sau ce a mai scris el. Oricum, e bine de știut că lectura nu este una dificilă.
Mie îmi plac autorii sud-americani, deși nu i-am încercat pe toți. Am uitat să scriu la cealaltă postare, dar Un veac de singurătate nu se citește atât de greu pe cât ai crede la prima vedere. Totul e să rezonezi cu realismul magic al lui Marquez – poate nu e genul tău de literatură.
Tocmai asta e problema mea, că nu prea rezonez cu realismul magic, prefer în schimb romanele absurde, filosofice, dar sper totuși să mă apuc cât de curând de Marquez.