Solaris – Stanislaw Lem. Un SF filosofic și psihologic

Solaris este, cred, singura carte de până acum pe care am citit-o după ce am văzut filmul. Țin minte că ecranizarea lui Andrei Tarkovski m-a tulburat într-o asemenea măsură încât după finalul filmului am început să caut cât mai multe informații care să-mi risipească ceața în care m-a lăsat regizorul rus.

Solaris este o carte scrisă de Stanislaw Lem și publicată în anul 1961. Unsprezece ani mai târziu a apărut și proiecția cinematografică a romanului. Filmul lui Tarkovski mi s-a părut incredibil de bun. Greu, dar foarte bun. Cartea, în schimb, mi s-a părut și mai bună. Dar și mai grea decât filmul.

Nu sunt un consumator de literatură SF și poate că de aceea în unele momente am avut dificultăți în a înțelege limbajul din Solaris. E drept că nici cunoștințele de chimie și fizică nu reprezintă punctul meu forte iar din acest motiv câteodată citeam cu frâna trasă. Totuși stilul lui Stanislaw Lem a reușit să mă captiveze chiar de la început iar lectura romanului nu mi-a luat mai mult de trei zile.

Oceanul gânditor

Romanul lui Lem este despre o planetă misterioasă ce poartă numele de Solaris. Oamenii de știință au petrecut zeci de ani studiind planeta, despre care se crede că ar fi o ființă vie – un imens “ocean gânditor”.

Descoperirea lui Solaris avusese loc aproape cu o sută de ani înaintea nașterii mele. Planeta gravitează în jurul a doi sori: unul roșu, altul albastru. Timp de peste patru decenii, de ea nu s-a apropiat nicio navă. În acea epocă trecea drept sigură teoria lui Gamow-Shapley privind imposibilitatea apariției vieții pe planetele stelelor duble.

Cartea are în prim plan o echipă de oameni de știință aflați pe o stație ce orbitează în jurul lui Solaris. Narațiunea se face la persoana I-a, personajul principal fiind Kris Kelvin, un psiholog nou sosit pe stație. Din echipaj mai fac parte Snaut și Sartorius. Un al patrulea membru al echipajului, Gibarian, s-a sinucis cu puțin timp înainte de sosirea lui Kelvin.

Ideea centrală a romanului gravitează în jurul ideei că oamenii nu sunt în stare să relaționeze cu alte ființe. Iar de aici Stanislaw Lem lansează o întreagă filosofie în care este expusă incapacitatea umanității de a accepta o altă formă de viață inteligentă.

Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrângem. Nu știm ce am putea face cu alte lumi. Ne este îndeajuns aceasta în care trăim, dar, fiindcă începem să ne sufocăm în ea, vrem să descoperim în alte părți propria noastră imagine idealizată; întruchipările ei le căutăm uneori în civilizații mai evoluate decât a noastră, alteori le regăsim în viziunea trecutului nostru primitiv.

Universul romanului este senzațional de bine construit. Lem se lansează în explicații extrem de detaliate despre teoriile din jurul “oceanului gânditor” venind cu o tonă de argumentări logice, științifice și chiar teologice.

Solaristica – scria Muntius – este substitutul religiei în era cosmică, este o credință împodobită cu veșmintele științei. Contactul, țelul către care tindem, constituie ceva la fel de cețos ca și prezența îngerilor sau apariția unui Soter. Explorarea este o liturghie exprimată în formule metodologice, munca perseverentă a pământenilor seamănă cu o bunăvestire, întrucât nu există și nu pot exista punți între Solaris și Pământ.

Recunosc că la un moment dat, atunci când citeam despre teoriile solaristiciene, mă încerca un oarecare sentiment de plictiseală. Termeni precum simetriade, lugoni, mimoizi sau asimetriade mi-au dat ceva bătăi de cap încercând să-i înțeleg. În cele din urmă m-am lăsat păgubaș. Pentru a înțelege în detaliu ideile lansate de Lem este nevoie să recitesc Solaris. Lucru pe care îl voi face într-o bună zi. Poate că până atunci o să pregătesc terenul lecturând și alte romane SF.

Cartea poate fi cumpărată online de pe elefant.ro sau libris.ro.