Sindromul de panică în Orașul Luminilor – Matei Vișniec. Un fel de shaorma cu de toate
De Matei Vișniec am tot auzit încă de când eram mic de pe la posturile locale de televiziune. Dar, paradoxal, nu am fost curios până de curând de opera literară a lui Vișniec. Poate din cauza faptului că patriotismul meu local e sublim dar lipsește cu desăvârșire. De curând am aflat că scriitorul rădăuțean a primit Premiul Literar Augustin Frățilă, și, cum n-am citit mai deloc din literatura română contemporană, mi-am zis că a venit momentul să întreprind ceva în acest sens. N-am vrut să încep cu „Negustorul de începuturi de roman”, deși probabil că îl voi citi cât de curând, ci am ales să fac cunoștință cu domnul Vișniec prin intermediul scrierii „Sindromul de panică în Orașul Luminilor”.
Recunosc că îmi este destul de greu să concentrez în câteva cuvinte acțiunea romanului. Fiindcă nu prea știu cu ce să încep. Ah, ok, o să încep cu banalul început. Majoritatea întâmplărilor din roman îl au în centrul lor pe domnul Cambreleng – un editor fără editură ce încearcă să resusciteze diverși scriitori ratați. Matei Vișniec – un alter ego al scriitorului, se află și el în aceeași situație. A emigrat în Franța în anul 1987, a devenit celebru după publicarea poeziei Corabia, pentru ca mai apoi să intre într-un con de umbră. Și astfel începe să frecventeze cafeneaua Saint-Medard, acolo unde face cunoștință, bineînțeles, cu domnul Cambreleng, dar și cu alți scriitori ratați.
Toți considerați că aveți ceva de spus, în loc, mai degrabă, să încercați să fiți fericiți. Nici unul dintre voi nu s-a gândit o singură secundă că viața ar putea să fie sacrificată și vieții, nu numai literaturii. Arătați-mi un singur om care să spună… mi-am sacrificat viața pentru viață. Nu, toți se sacrifică pentru altceva decât pentru viață. Când îi auzi pentru ce se sacrifică îmi vine să-i omor. Unul se sacrifică pentru copilul său, altul pentru mama sa, altul se sacrifică pentru frații săi… Câte femei nu pretind că s-au sacrificat pentru soții lor! Alții se sacrifică pentru muzică, alții pentru balet…
Ca mai orice scriitor ce-și duce veacul în Paris, Vișniec se încumetă și el la o descriere originală orașului. Astfel Parisul este comparat cu un cimitir al artiștilor ratați, un oraș populat de cadavrelor celor care au sosit în urbe cu gânduri mărețe, dar care s-au pierdut cumva pe drum.
Dacă am putea să privim Parisul de sus, printr-o lupă uriașă concepută să ne facă să descoperim doar corpurile artiștilor ratați, toate străzile Parisului ar apărea acoperite complet de cadavre… De altfel, din această cauză și simțim o senzație de elasticitate când ne plimbăm prin Paris, pentru că de fapt pășim pe cadavre… Privite printr-o astfel de lupă selectivă, toate bistrourile Parisului ar apărea pline de cadavre așezate pe scaune, în jurul tuturor meselor, precum și în picioare la bar…
Stilul lui Matei Vișniec e foarte alambicat. Începe ușor, realist, pentru ca mai apoi să coboare cu viteză pe panta absurdului. Romanul te amțeste atât de tare încât la sfârșit nici nu mai știi pe ce lume te afli. Cel puțin așa am pățit eu.
Sindromul de panică în Orașul Luminilor este scris la persoana I-a, atât din perspectia alter ego-ului Matei Vișniec, cât și din perspectiva celui de-al doilea alter ego al autorului – Gogu Boltanski, un rădăuțean pasionat de literatură ce decide să stea deoparte de agitația lumii literare, alegând o viață simplă de paznic, pentru ca în paralel să studieze liniștit literatura. Dar nu e doar atât. Mai avem de-a face și cu alți naratori: un scriitor ratat cu origini multiple ce nu are o limbă maternă, o pisică ce își alungă stăpânul și devine proprietara apartamentului și o cocoașă cu personalitate.
Din punctul de vedere al domnului Cambreleng, noi toți cei care eram strânși în jurul său aveam statut de autor de cărți moarte. Niciodată în istoria lumii nu s-au scris atâtea cărți moarte ca în ziua de astăzi, ne explica domnul Cambreleng. Cărțile mor, în ziua de astăzi, cu o viteză uluitoare. Iar unele se nasc, de altfel, gata moarte. Da, da, ne mai spunea domnul Cambreleng, cărțile mor, trebuie să vă obișnuiți cu acest gând. Cărțile agonizează, ca niște ființe vii, pe standurile librăriilor, așteaptă ce așteaptă și apoi încep să se ofilească, încep să obosească, se îmbolnăvesc de așteptare, se sufocă, simt că nu vor mai fi deschise de nimeni…
Deși am spus și mai sus, simt nevoia să subliniez: lectura romanului te copleșește la un moment dat, te amețește. Personajele se amestecă cu autorii lor, intră în viața acestora, cărțile prin viață și se revoltă pentru că nu sunt citite, limbile din capul domnului Pantelis se gândesc la o revoluție etc. Mi s-a părut că Vișniec a vrut să facă tot în 300 de pagini: un jurnal intim, o proză care să desființeze barierele între narator și personaj, un roman textualist de manual, o cronică a scriitorilor emigranți din Europa de Est. Și lista nu se încheie aici, vă asigur.
Privind în ansamblu, lectura s-a dovedit a fi una plăcută și incitantă, deși la un moment dat am avut impresia că mă înfrupt dintr-o shaorma cu de toate. O să citesc cât de curând și “Negustorul de începuturi de roman”, mai ales că acum știu cam la ce să mă aștept.
Înţeleg ce vrei să spui cu “patriotismul meu local e sublim dar lipsește cu desăvârșire”. Şi la mine e cam la fel. Lecturile mele dintre scriitorii contemporani români se rezumă la Cărtarescu, Mihai Zamfir, Stelian Ţurlea, Stelian Tănase, Simona Popescu, Gabriela Adameşteanu şi Filip Florian. O să încerc să mă pun mai bine la curent. Spre ruşinea mea nici măcar nu auzisem de Matei Vișniec.
http://www.bookishstyle.ro/
Eu sunt și mai picat din plop decât tine. Din lista ta l-am citit doar pe Cărtărescu. Sper să îmi fac curaj anul acesta și să mă pun puțin la punct cu literatura autohtonă.
Din proprie experienta iti pot recomanda teatrul lui Matei Visniec. E absolut superb. O doamna profesor din facultate mi-a deschis apetitul pentru dramaturgia lui Visniec si am citit tot ce mi-a cazut in mana din teatrul lui. Cel putin in teatru (de proza nu m-am apropiat) are un stil apropiat de Ionesco, dar mai amuzant in foarte multe locuri, amuzant sa camufleze tragicul. Se citesc repede, dar nu te lasa si trebuie sa le mai citesti. De exemplu ,,Despre senzatia de elasticitate cand pasim peste cadavre”esteabsoluta, ,,Istoria comunismului povestita pentru bolnavi mintali” la fel.
N-am citit nimic din teatrul lui Vișniec dar m-ai făcut curios. Mulțumesc de recomandare!
Nina, ce ma bucur sa vad ca sunt oameni care citesc teatrul lui Visniec! Am citit in egala masura teatrul si proza lui Matei Visniec, dar as inclina sa recomand oricui inainte teatrul si apoi proza. Paul, poti cauta la anticariate cele doua volume de teatru, eu asa le-am gasit, si mare mi-a fost bucuria. Am fost si la cateva puneri in scena, si mi s-au parut geniale! Te sfatuiesc sa citesti, nu o sa pierzi timpul astfel!
Nu prea am citit teatru. Am încercat ceva de Cehov dar nu m-a prins. O să mai încerc.