Salinger și prezentarea lui Seymour

Salinger și prezentarea lui SeymourÎncerc să-mi amintesc ce anume m-a atras la Salinger. De fapt prima data când am citit „De veghe în lanul de secară” nu am fost foarte impresionat. Am abandonat lectura după doar câteva pagini pentru ca, după câțiva ani, să o reiau și să o transform într-o biblie personală. Holden Caulfield mi-a devenit erou. Apoi am luat pe rând și celelalte scrieri ale lui J.D. Salinger. „Franny și Zooey” a fost prima. Am devorat-o în timpul unei călătorii de șapte ore cu trenul. Când am ajuns în gară nu mai știam încotro trebuie să o apuc. Am citit apoi cele „Nouă povestiri” și am constatat cu emoție că multe se leagă între ele. Astfel am făcut cunoștință cu familia Glass.

Din cele „Nouă povestiri” cel mai mult mi-a plăcut „O zi desăvârșită pentru peștii banană”. E tragica povestire, scrisă într-un mod incredibil, în care se relateaza actul de suicid al lui Seymour. După seria celor nouă povestiri a urmat „Dulgheri, înălțați grinda acoperișului!”.

De curând am citit și „Seymour: o prezentare.” Intenționat am lăsat-o la urmă. Credeam că va fi proza care va elucida misterul din jurul enigmaticului Seymour. Dar nemernicul de Salinger ne-a întins o mare țeapă. Fiindcă în povestire nu apare niciun Seymour ci doar fratele său, Buddy. De fapt întreaga povestire e un monolog de-al lui Buddy. Acesta încearcă să își aducă aminte diverse întâmplări care-l au în centrul atenției pe Seymour.

Cred că e util să încep prin a vă arăta că Seymour iubea clasicul haiku japonez, din trei versuri a câte șaptesprezece sialbe, mai mult decât orice altă formă de poezie și că a scrie el însuși – cu sânge – haiku-uri (aproape întotdeauna în engleză, dar, uneori, spre că o afirm cu strângere de inimă, în japoneză, germană sau italiană).

Faza e că Buddy bate câmpii la greu. În loc să-i facă fratelui său o prezentare amănunțită, Buddy își trece în revistă propriile angoase și tulburări. De parcă cititorul vrea să citească despre neliniștile lui Buddy . Dar are Salinger un stil de a-și sfărma cititorii!

Mă gândeam într-o zi la portretul lui Seymour. Cel sufletesc. Mi se pare aproape indescifrabil. Seymour era geniu, poet, artist. Nu-și găsea locul în lume. Dar totuși nu era antisocial. Era ironic, glumeț. Era înclinat spre spiritualitate. Și se sinucide. În ziua în care îi povestește lui Sybil istorioara peștilor banană.

Vreau să spun că Seymour se abținea de la orice comentariu când terminam de citit. Obișnuia să se uite, preț de cinci sau zece minute, în tavan – în timpul lecturii se întindea, invariabil pe jos -, apoi se ridica, bătea ușor în podea (uneori) cu un picior care-i amorțise și ieșea din încăpere. Mai târziu – după câteva ore, sau, în vreo două cazuri, după câteva zile – mâzgălea câteva observații pe o bucată de hârtie sau pe un carton de la ambalajul cămășilor pe care mi-l lăsa pe pat sau la locul meu de la masă sau (foarte rar) mi-l trimitea prin poștă.

Din ciclul povestirilor ce gravitează în jurul familei Glass mai am una singură de citit: „Hapworth 16, 1924”. Buba e că nu a fost tradusă în limba română până acum. Și va trebui să mă risc s-o citesc în engleză. Și cum vorbesc așa bine engleza de mă dor mâinile, presimt că voi fierbe mult timp în suc propriu.

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *