Să nu mă părăsești – Kazuo Ishiguro

Mi-am cam luat țeapă cu Kazuo Ishiguro. Credeam că o să mă delectez din nou cu un autor nipon și, ce să vezi!, am dat peste un stil extrem de britanic. Cautându-l apoi pe Ishiguro pe net am aflat că acesta a trăit în Marea Britanie de la vârsta de șase ani. Deh, ce să-i faci dacă-s copac și nu frunzăresc biografiile scriitorilor înainte de a-i citi?

În primele pagini ale romanului “Să nu mă părăsești” ne este înfățișată viața unui grup de copii ce, la o primă vedere, par a fi niște simpli copii aflați într-un internat. Pe măsură ce vei întoarce paginile vei afla însă, prin intermediul naratoarei Kathy H. – cea care își deapănă aminitirile, că elevii de la Hailsham nu sunt precum ceilalți.

În mod sigur știam – deși la un nivel mai degrabă superficial – că suntem altfel decât paznicii noștri și decât oamenii normali de afară. Poate că știam chiar că undeva, la capătul liniei, în viitorul îndepărtat, urmează să devenim donatori. Dar de fapt habar n-aveam ce înseamnă asta. Și dacă făceam tot posibilul să evităm anumite subiecte, era probabil mai mult din cauză că ne făcea să ne simțim prost.

Despre viața copiilor clone

Hailsham e o instituție în care sunt crescuți copiii clone. Aceștia nu au părinți, nu vor putea deveni părinți, nu vor avea niciodată o slujbă normală, singurul lor scop în viață fiind acela de a-și dona organele vitale. Copiii află aceste lucruri pe parcurs dar nu sunt îngroziți de acest aspect al vieții lor, ci preferă să privească cu nepăsare spre viitor.

Kazuo Ishiguro nu insistă foarte mult pe subiectul clonelor, nu vine cu tratate de filosofie, ci povestește extrem de simplu cum decurg viețile lui Tommy, Ruth și Kathy. Aflăm astfel că elevii sunt încurajați să fie creativi și să deseneze, picturile cele mai reușite fiind selectate de către misterioasa Madame pentru a fi expuse în Galerie. Dar nimeni nu știa unde e galeria și ce se întâmplă acolo.

Clonele își acceptă soarta cu seninătate, nu își pun foarte multe întrebări existențiale, nu se gândesc la o revoluție a clonelor sau la proteste în centrul orașului. Se mulțumesc cu o viață sexuală activă, donarea organelor fiind ceva tabu. Poate că din această cauză romanul lui Ishiguro mi s-a părut extrem de trist.

Nici unul dintre voi nu va ajunge în America. Nici unul nu va fi star de cinema. Și nici unul nu va lucra la supermarket, așa cum i-am auzit pe unii dintre voi făcându-și planuri zilele trecute. Viețile voastre au fost planificate de alții. Veți deveni adulți și la un moment dat, poate chiar înainte de patruzeci de ani, veți începe să vă donați organle vitale. Ăsta e motivul pentru care ați fost creați.

M-a iritat puțin ușurința cu care clonele își acceptau soarta. La un moment dat îmi venea chiar să-mi apropii gura de rândurile cărții și să strig, “Treziți-vă, bă! Faceți ceva!”. Dar m-am liniștit repede și am început să privesc tema clonelor ca pe o metaforă.

Numele romanului vine de la melodia “Să nu mă părăsești”, interpretată de Judy Bridgewater. Bineînețeles că Judy Bridgewater e o cântăreață fictivă și când am aflat acest lucru m-am gândit automat la romanul lui Haruki Murakami, “La sud de graniță, la vest de soare”. Dar stilul lui Ishiguro diferă foarte mult de cel al autorului japonez. Iar pe mine, sincer să fiu, m-a bucurat faptul că am ieșit din zona de confort și am citit ceva diferit.

Caseta însemna atât de mult pentru mine datorită unui anumit cântec: a treia melodie, “Să nu mă părăsești”. E o melodie lentă, americană, de cântat târziu în noapte, și-o anumită parte se repetă iar și iar, în care Judy cântă “Să nu mă părăsești… O, baby, baby, să nu mă părăsești…” Pe vremea aceea aveam unsprezece ani și până atunci nu ascultasem prea multă muzică, însă acest cântec mi-a mers drept la inimă. Aveam întotdeauna grijă să am caseta derulată exact la începutul melodiei, astfel încât să o pot asculta de fiecare data când se ivea ocazia.

Cartea poate fi cumpărată online de pe elefant.ro sau libris.ro.