Regretabila moarte a domnului Ivan Ilici

Regretabila moarte a domnului Ivan IliciPrima scriere a lui Tolstoi pe care am citit-o a fost Anna Karenina. Și nu m-a dat pe spate. Nu zic că nu mi-a plăcut, a fost o lectură incitantă pe alocuri dar nu m-a făcut curios să întorc foile și altor romane d-ale dumnealui. Drept dovadă “Război și pace” zace de ani buni în bibliotecă și nu mi-am făcut curaj nici măcar să șterg praful de pe grosele volume. Totuși într-o bună zi mi-a căzut în mână “Moartea lui Ivan Ilici” și după ce am judecat din prisma subțirimii nuvelei că o pot citi lejer într-o jumătate de oră, m-am hotărât să aflu destinul lui Ivan Ilici.

Ivan Ilici moare

„Moartea lui Ivan Ilici” nu este vreo nuvelă care să te țină cu sufletul la gură. Știi tot ce se întâmplă încă de la primele rânduri. Ivan Ilici moare. Mare brânză! – ați putea spune. De fapt chiar e mare branză. Fiindcă Tolstoi nu insereaza nimic senzațional în nuvela sa. Nu se întâmplă nimic fantastic. Nu apar omuleți verzi care să asuprească lumea și supereroi care să o salveze. Nu vine nimeni cu un medicament minune care să îl vindece pe Ivan Ilici. Nu se întâmplă nimic din toate acestea și totuși cele câteva zeci de pagini alcătuiesc una dintre cele mai profunde și răscolitoare nuvele din câte au fost scrise vreodată.

Viața și moartea lui Ivan Ilici

Tolstoi prezintă moartea lui Ivan Ilici – un magistrat de la Curtea de Apel în vârstă de 45 de ani, în cel mai simplu mod cu putință. Și în cel mai realist mod, aș putea adăuga. În primele capitole ale nuvelei scriitorul rus ne face o scurtă trecere în revistă a vieții lui Ivan Ilici și ni-l prezintă pe acesta încă din copilărie. Prezentarea e una scurtă, dar de efect. În acest mod aflăm că Ivan Ilici a făcut parte din categoria oamenilor respectabili, a fost un copil cuminte și un magistrat dedicat meseriei. S-a însurat cu Praskovia Feodorovna pentru că nu avea suficiente motive să nu o facă și apoi și-a canalizat toată energia pentru a obține o slujbă mai bine plătită.

Așa că la vestea morții lui Ivan Ilici, primul gând al fiecărui domn prezent în cabinet se îndreaptă spre urmarea pe care acest eveniment o putea avea prin mutarea pe alt post sau prin avansarea lui personală ori a cunoscuților săi.

Moartea lui Ivan Ilici este privită din două perspective diferite – cea a lui Ivan Ilici și cea a familiei și cunoscuților săi. Astfel colegii de serviciu, imediat după aflarea veștii că Ivan Ilici s-a făcut oale și ulcele, încep să-și frece mâinile de bucurie la gândul că se vor putea fi promovați în locul răposatului. Iar Praskovia Feodorovna, proaspăta văduva a lui Ilici, se gândește cum să obțină cât mai mulți bani în urma decesului soțului ei.

Caius este un om, oamenii sunt muritori, deci Caius este muritor – i se păruse toată viașa corect numai în privința lui Caius, nu și a lui. Existase un Caius, adică un om în general, și raționamentul era cât se poate de întemeiat. Dar el nu era nici Caius, nici om în general, el fusese dintotdeauna o ființă deosebită, cu totul deosebită de ceilalți; fusese Vanea cu maman și papa, cu Mitea și Volodea, cu jucării, cu vizitiu și dădacă, apoi cu Katenka, cu toate bucuriile, amărăciunile și încântările copilăriei, adolescenței și tinereței. Simțise oare Caius mirosul acelei mingi de piele în dungi, care-i plăcea atât de mult lui Vanea?

O nuvelă ce trebuie recitită mereu

Dar cele mai tulburătoare rânduri sunt de departe cele care redau suferința și frământările lui Ivan Ilici. Tolstoi a scris atât de bine această nuvelă și a zugrăvit atât de natural zbuciumul interior al bietului Ivan Ilici încît anumite paragrafe le-am citit de zeci de ori. Mi le-am notat și apoi le-am recitit. Și probabil voi reciti Moartea lui Ivan Ilici până voi reuși să memorez întreaga carte pe de rost. Fiindcă aș vrea să mă trezesc în fiecare dimineață cu frazele lui Tolstoi în minte și înainte de orice faptă sau decizie importantă să realizez că moartea lui Ivan Ilici nu e o dramă, nu e ceva singular ci e procesul natural ce ne așteaptă pe toți.

Suferința morală consta în faptul că în noaptea trecută, privind la chipul blând, toropit de somn, cu pomeții ieșiți în afară al lui Gherasim, pe Ivan Ilici îl fulgerase gândul că, într-adevăr, toată viața lui, viața conștientă, nu fusese ceea ce ar fi trebuit să fie. Îi trecuse prin minte că ceea ce i se păruse o aberație, adică gândul că nu își trăise viața cum ar fi trebuit, s-ar putea să fie un adevăr.

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *