Mâța chioară lui Edgar Allan Poe
M-am apucat să îl citesc pe Poe foarte târziu. Știam că va veni odată și odată momentul când voi face cunoștință cu drogatul din Baltimore, însă am tot amânat acest moment. Prin 2012 am vazut un film prost, The Raven parcă, iar a doua zi eram deja în librăria din centrul orașului. Ghinionul lui Poe a fost ca cea mai ieftină carte a domniei sale costa 54 de lei iar eu am avut inspirația, a se citi “zgârcenia”, de a pleca de acasă doar cu o bancnotă pe care era zugrăvit chipul tovarășului aviator Vlaicu. Așa că mi-am luat două cărți fantomă, care zac și acum printr-un ungher al odăii, neștiute și nerăsfoite de nimeni. Cred că a mai trecut apoi încă jumate de an până când am comandat de pe net prima carte de Poe.
Cum mi-am prins urechile cu Misterul lui Marie Roget
Nu am citit niciun rând de critică înainte să îl iau la frunzărit pe domnul Edgar Allan pentru că vreau să am o părere proprie despre un anumit autor, fără să fiu influențat de cine știe ce mare critic ce își dă cu părerea despre toți scriitorii posibili și imposibili după o sticlă de vin. Din ce auzisem de prin vecini (e o glumă, niciun vecin nu citește Poe, probabil nici nu au auzit de el) credeam că cioara asta americănească e un fel de Baudelaire. Sau Bacovia, mă rog. Dar nu mă gândeam că o să îmi bag capul în gheață după nici zece pagini. Poate că a fost și vina mea că am început explorarea lui nea Allan cu Misterul lui Marie Roget. Mi-a luat două zile să termin cele 50 de pagini și apoi încă o săptămână să pun cap la cap toate detaliile și să înțeleg și eu care-i treaba cu detectivul Dupin sau cu biata Marie Roget. Nu o să intru în detalii cu această povestire, nu că nu aș vrea, dar mi-e absolut imposibil să îmi mai aduc aminte ce Dumnezeu s-a întâmplat acolo. Nici la cinci minute după ce am terminat de citit Marie Roget nu mai știam mare lucru.
Pisica neagră și eroarea în care vrea să ne inducă mârșavul de Poe
O povestire care mi-a placut a fost Pisica neagră, în care Poe ne face cunoștință cu un motan foarte drăgălaș, pe nume Pluto. Povestirea este scrisă la persoana I-a, naratorul nu are niciun nume, ca de obicei, iar in primele rânduri domnul narator ne tot povestește cât de mult iubește el animalele. Apoi, după ce nevastă-sa i-a procurat un motănel negru începe să descopere treptat că nu îi mai plac așa de mult animalele. Motiv suficient ca să îi scoată un ochi din orbită. Da, știu, personajul principal s-ar fi apucat de băut iar în momentul comiterii faptei era sub influența licorii lui Bachus, dar acestea sunt mici detalii. Important este că omulețul nostru început să urască animalele după ce a primit în dar o pisică de la soția lui. E o conincidență? Da, ar putea fi. Cert e însă că apoi Poe încearca să ne aburească cu tot felul de simbolisme, cum ar fi numele motanului, culoarea acestuia și tot felul de simboluri.
L-am prins; când, speriat de violența mea, îmi făcu cu dinții o rană ușoară la mână. Pe dată m-a cuprins o furie drăcească. Nu
mai știam de mine. Sufletul meu originar părea să-și fi luat dintr-o dată zborul din trupul meu; și o răutate mai ceva decât diavolească, alimentată de gin, îmi scutura fiecare fibră a corpului. Din buzunarul jiletcii am scos un briceag, l-am deschis, am apucat biata creatură de beregată și cu premeditare i-am scos un ochi din orbită! Roșesc, ard, mă cutremur, când aștern pe hârtie această condamnabilă atrocitate. (Pisica neagră – Edgar Allan Poe)
În cele ce urmeaza naratorul își ia inima în dinți și duce la îndeplinire fapta pe care orice bărbat însurat și-a dorit-o la un moment dat cel puțin odată în viață, măcar pentru două secunde inconștiente, atunci când vine flămând de la muncă și găsește în frigider doar două felii de salam uscat. Gata, nu mai zic nimic din această povestire că oricum e scurtă și nu vreau apoi să fiu pândit și amenințat cu moartea că am băgat spoilere.
De la Poe mi-au plăcut și alte povestiri precum Cărăbușul de aur, Ochelarii, Îngropat de viu, dar toate acestea le voi diseca într-un articol viitor, dacă voi avea chef, bineînțeles.
