Pianul mecanic – Kurt Vonnegut

Atunci când mă apuc de un scriitor nou, am mai multe reguli pe care le urmez cu sfințenie. Dacă este vorba de un scriitor nu foarte cunoscut, încep cu cea mai lăudată carte a sa, în vreme ce în cazul marilor scriitori, procedez exact pe dos: aleg una dintre operele mai puțin ilustre, cu scopul de a mă obișnui cu stilul autorului și de a a evita orice risc de a mă plictisi după două-trei romane. În acest mod am procedat și cu Vonnegut. Pentru că aveam un sentiment inexplicabil că o să mă dea pe spate, am hotărât să încep incursiunea mea în universul lui Kurt Vonnegut cu romanul său de debut, Pianul mecanic, publicat în 1952.

Catalogat de unii critici drept roman SF, Pianul mecanic nu e chiar science fiction, ci mai degrabă o distopie, o critică la adresa tendinței de a industrializa și mecaniza aproape orice aspect al vieții noastre. Acțiunea se petrece în viitor, cândva după cel de-al treilea război mondial, într-o lume super mecanizată, controlată și condusă de mașini.

Inginerii conduc lumea

Doctorul Paul Proteus, personajul principal al romanului, în vârstă de 35 de ani, este mare sculă de basculă în orașul Ilium (New York), fiind managerul uzinei Ilium. Locuiește în partea de N-V a orașului (zona bună a orașului, rezervată inginerilor, funcționarilor publici și experților), are un IQ impresionant, un tată celebru, este respectat de întregul oraș și are o soție (Anita) sterilă, limitată și cam proastă (deh, nu le poți avea chiar pe toate).

În universul imaginat de Kurt Vonnegut, societatea a suferit o mecanizare aproape completă. Toate deciziile sunt luate de către EPICAC (o mașină electronică de calcul care are dreptate în orice privință), politicienii fiind înlocuiți cu managerii și inginerii, aceștia din urmă formând o adevărată clasă privilegiată.

EPICAC XIV, deși încă neinaugurat, funcționa deja, hotărând câte frigidere, câte lămpi, câte generatoare de turbine, câte capace de roată, câte farfurii pentru cină, câte clanțe de ușă, câte tălpi de cauciuc, câte televizoare, câte pachete de cărți de pinnacle – cât trebuia din tot ce puteau avea America și cumpărătorii ei și cât ar costa. Și tot EPICAC XIV va hotărî pentru anii următori câți ingineri și manageri, cercetători și funcționari publici și în ce domenii vor fi necesari pentru a furniza mărfurile; și ce I.Q.-uri și niveluri de aptitudini vor separa oamenii folositori de cei nefolositori, câți bărbați din Forțele de Reconstrucție și Reparație și câți soldați vor putea fi subvenționați și la ce nivel de plată și unde și…

Orașul Ilium este împărțit în trei zone: în N-V locuiesc VIP-urile (managerii și inginerii), zona de N-E este repartizată mașinilor, în vreme ce în sudul orașului, peste râul Iroquois, în zona denumită Homestad, foștii muncitori își plâng de milă prin baruri, blestemând mașinăriile care le-au furat locurile de muncă.

Mașinile decid soarta fiecărui om, stabilind, în funcție de aptitudini și competențe, poziția pe care urmează să o ocupe în societate. Și tot mașinile hotărăsc ce cărți urmează să fie publicate, ce opere de artă să fie reproduse și ce muzică să fie compusă. Și bineînțeles că mașinile nu pot greși niciodată, fiind perfecte și incoruptibile.

Era un așa numit Profil de aptitudini și realizări; fiecare absolvent de colegiu primea unul împreună cu diploma. Iar diploma nu-nsemna nimic și diagrama însemna totul. Când sosea momentul absolvirii, o mașină lua notele studentului și alte performanțe ale lui și le integra într-o diagramă – era profilul lui. Diagrama lui Bud urca la teorie, cobora la administrație urca la creativitate și tot așa, urca și cobora de-a curmezișul paginii, până la ultima aptitudine – personalitatea. În niște unități misterioase, nenumite, fiecare absolvent era creditat cu o personalitate puternică , medie sau slabă. Paul îl vedea pe Bud ca pe o personalitate medie marcantă, dacă se poate spune așa. Când curba absolventului intra in zona economiei, toate suișurile și coborâșurile lui se transformau pe fișa personală în perforații.

În această lume sinistră și rece, Paul Proteus, începe să își pună întrebări existențiale și își dorește să descopere plăcerile unei vieți simple. Se izbește, bineînțeles de opoziția acriturii care îi servește pe post de nevastă, dar aceasta dorință a sa începe să crească în intensitate după ce se întâlnește cu vechiul prieten Edward Finnerty. Astfel, Paul află de existența de societății Cămașa Fantomei, o grupare care vrea să distrugă uzinele și să pună stăpânire pe țară, fiind fascinat de oportunitatea de a deveni liderul acestei organizații.

Recunosc cu nu m-am înhămat la lectura acestei cărți având mari speranțe și probabil că și din acest motiv a avut un impact atât de mare asupra mea. Poate că subiectul romanului m-a atras mai mult decât stilul lui Vonnegut, dar asta nu înseamnă că o să mă apuc să-l vorbesc de rău pe la colț de stradă pe sărmanul Kurt, mai ales că Pianul mecanic a fost prima sa carte publicată. Mi-am cumpărat deja Abatorul cinci și nu cred că va mai trece mult timp până când voi avea un nou nume pe lista autorilor preferați.

Cartea poate fi cumpărată online de pe libris.ro.