Oamenii din Dublin ai lui James Joyce
Acum juma’ de an m-am nimerit la un târg de carte și, ca să nu plec cu mâna goală, m-am pricopsit cu „Ulise”, de James Joyce. Am adus cartea cu grijă acasă și apoi am stivuit-o în bibliotecă. La un moment dat chiar m-a bătut un gând nebun s-o citesc dar m-am gândit că ar fi mult mai bine dacă l-aș începe pe Joyce cu ceva mai light, adică cu “Oameni din Dublin”.
„Oameni din Dublin” e o culegere de proză scurtă ce reunește cincisprezece povestiri inegale ca mărime (Surorile, O întâlnire, Arabia, Eveline, După cursă, Doi tineri galantoni, Pensiunea, Un norișor, Dubluri, Pământ, Un caz dureros, Ziua Iederei în sala comisiei, O mamă, Grație divină, Cei morți), acestea variind de la cinci-șase pagini până la cincizeci (cam atât cred că are Cei morți). Cică scopul cărții ar fi acela sa zugrăvească viața Dublinului de la începutul secolului al XX-lea. Modul în care a făcut Joyce acest lucru pe mine m-a șocat.
Dacă clasicii francezi nu mai contenesc cu laudele atunci când vine vorba despre descrierea meleagurilor natale, James Joyce a ales cu totul un alt stil pentru a creiona orașul în care s-a născut și a trăit o bună parte a vieții.
Cele cincisprezece povestiri cuprind câteva ipostaze din viața oamenilor simpli din Dublin. Nu avem de-a face cu nicio exagerare, cu nicio telenovelă și cu niciun superpersonaj. Totul este cenușiu, funest, abject, murdar și incredibil de realist în culegerea lui Joyce.
Domnul Duffy detesta toate lucrurile care trădau o tulburare fizică sau mintală. Un medic medieval l-ar fi considerat saturnin. Chipul lui, care purta întreaga povară a anilor, era colorat în cafeniul străzilor din Dublin. (Un caz dureros)
Chirurgul James Joyce
Cartea „Oameni din Dublin” a fost schițată, cel puțin așa mi s-a părut mie, într-un mod chirurgical. Implicarea naratorului în povestirile sale este una sterilă și, pe parcurs ce înaintăm spre povestirile finale ale volumului, aceasta tinde să devină aproape absentă. Mult mi-a plăcut modul în care Joyce a reușit să surprindă cele patru aspecte ale vieții: copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea – Dublinul îmbrăcându-se pe rând cu câte o haină specifică fiecărei perioade.
Era prea târziu, iar noi eram prea obosiți ca să ne mai ținem de planul de a vizita Porumbarul. Trebuia s-ajungem acasă înainte de patru, fiindcă altminteri ni s-ar fi descoperit aventura. Mahony și-a privit praștia cu părere de rău și a trebuit să-i sugerez o întoarcere acasă cu trenul ca să-l văd că-și recapătă veselia. Soarele s-a ascuns în spatele unor nori, lăsându-ne cu gândurile noastre neclare și cu firimiturile rămase din provizii. (O întâlnire)
Primele povestiri sunt scrise la persoana I-a și sunt cele mai vesele și mai entuziaste (așa cum e și perioada copilăriei) pentru ca cele de final să fie atât de incisive și funeste încât după ce termini de citit “Oameni din Dublin” vei simți nevoia să vorbești o perioadă în șoaptă. Sau să nu mai vorbești deloc pentru câteva minute.
Dimineața era încă întunecoasă. O lumină tulbure și galbenă stăruia desupra caselor și râurilor, pe când cerul părea să coboare peste lume. Pe jos era zloată, iar fâșiile și peticele de zăpadă se așezaresă doar pe acoperișuri, pe parapeții cheiului și pe balustrade. Felinarele continuau să ardă roșiatic în aerul mohorât, iar pe malul celălalt al râului, Palatul celor Patru Curți se profila amenințător pe cerul încărcat. (Cei morți)
Cartea poate fi cumpărată online de pe elefant.ro.