O vorbă de duh de la Murakami despre copiii singuri la părinți

De când mă știu am fost frustrat și complexat de faptul că ai mei părinți s-au oprit din procreere după primul născut. Țin minte că în momentele de singurătate acută îmi creasem surioare și frați imaginari. Pe una dintre surori o chema Loredana. Eu o alintam însă “Lori”. Nu știu de ce o botezasem așa, mai ales cu până atunci nu cunoscusem pe nimeni cu așa un nume. Poate că de asta. De curând am dat peste un pasaj din “La sud de graniță, la vest de soare”, de Haruki Murakami în care scriitorul japonez strecoară și o vorbă de duh despre copiii singuri la părinți.

Cât am fost mic, am detestat sintagma “singur la părinți”. Ori de câte ori o auzeam, simțeam că-mi lipsește ceva, că nu mă pot considera pe de-a-ntregul o ființă umană. Parcă plutea undeva în aer și mă amenința cu un deget acuzator: “Băiatule, îți lipsește ceva!” părea să-mi spună.

Lumea zicea că toți copiii singuri la părinți sunt gingași, alintați și cumplit de egoiști, iar afirmația se făcea cu aceeași naturalețe cu care s-ar fi spus că presiunea atmosferică scade pe măsură ce urci tot mai sus pe munte sau că vacile dau lapte. Nu puteam să sufăr să mă întrebe cineva de frați sau surori. De îndată ce auzeau că sunt singur la părinți, precis mă considerau gingaș, alintat și egoist. Mă obosea cumplit reacția automată a oamenilor, ba chiar mă simțeam jignit. Ceea ce mă deranja însă mai mult era de fapt altceva: tot ceea ce gândeau sau spuneau despre mine era adevărat. Eram într-adevăr gingaș, alintat și egoist. (Haruki Murakami – La sud de graniță, la vest de soare)

P.S. Am terminat de curând “La sud de graniță, la vest de soare” și îmi vine să-mi smulg unghiile cu patentul de ciudă că l-am descoperit așa târziu pe Murakami.