Nasul de N. V. Gogol – Am pierdut nas, îl declar nul

Nasul de N. V. Gogol – Am pierdut nas, îl declar nulPrima scriere de Gogol pe care am citit-o a fost „Mantaua”, despre care am scris într-un articol anterior. Și tot în acel articol pomeneam ceva de faptul că o să mai amintesc câte ceva de N. V. Gogol atunci când o să am chef. Și uite că mi-a venit cheful să scriu câte ceva despre „Nasul”, o scurtă povestire care trecuse neobservată de mine până de curând.

În „Nasul” întâlnim un Gogol absurd, zeflemitor și deloc milos cu sine însuși și cu personajele sale – adică un Gogol în nota obișnuită. Din primele pagini ale povestiri aflăm că bărbierul Ivan Iakovlevici descoperă la micul dejun un nas în pâinea pe care urma să o mănânce. Știre de ora cinci, ce să mai vorbim, păcat însă că știrile de la ora cinci nu se inventaseră pe atunci. Și în loc să cheme Protecția Consumatorului și armata de jurnaliști, domnul Ivan Iakolevici se hotărăște să scape de nas și-l aruncă de pe podul Isakievski.

Cum și-a pierdut Kovaliov nasul

Partea absurdă și cu adevărat amuzantă începe abia în capitolul al doilea, atunci când asesorul de colegiu Kovaliov se trezește de dimineață și descoperă cu stupoare că îi lipsește nasul. Urmează apoi o telenovelă simpatică. Kovaliov pornește în căutarea nasului, face o plângere la poliție și dă chiar și un anunț în ziar. Secvența în care Kovaliov dă anunțul în ziar abundă în umor, însă un umor negru și subtil, deloc zgomotos. Am încercat, în timp ce citeam povestirea lui lui Gogol, să îmi imaginez cum ar suna în zilele noastre un astfel de anunț. Probabil ceva in genul: “Am pierdut nas, îl declar nul”.

Onorabilul slujbaș asculta cu o mină gravă și, în același timp, număra literele din anunțul primit. De jurîmprejur stăteau o mulțime de băbuțe, băieți de prăvălie și argați, toți cu anunțuri. Într-unul se spunea că se oferă spre angajare un vizitiu care nu pune strop de băutură în gură; altul dădea de știre că se pune în vânzare o caleașcă puțin uzată, adusă la Paris în anul 1814; în altul se ceda o slujnică de nouăsprezece ani, pricepută la spălatul rufelor, bună și pentru alte treburi; se mai ofereau: o trăsură trainică, cu un arc lipsă; un cal vânăt-rotat tânăr și iute, de șaptsprezece ani; semințe de la ridiche și de napi, proaspăt aduse de la Londra…

La fel ca în Mantaua sau, păstrând proporțiile, la fel cum a procedat și Kafka în „Metamorfoza” mulți ani mai târziu, Gogol se ia în serios și redă această întâmplare absurdă din toate punctele de vedere, folosindu-se de un realism ucigător.

  • Bine, dar nasul chiar mi-a dispărut!

  • Dacă a dispărut, asta-i treaba doctorului. Se spune că există oameni care pot să-ți pună orice nas vrei. De altfel, remarc că trebui să fiți o persoană veselă căreia îi place să glumească în societate.

Probabil că frumusețea acestei povestiri este dată și de faptul că Gogol analizează cu un realism sadic toate complicațiile și problemele ce se ivesc după ce Kovaliov și-a pierdut nasul. Ce-i drept și acțiunea povestirii este inedită însă stilul lui Gogol este până la urmă cel care dă tonul.

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *