Mic dejun la Tiffany, un roman mai light decât o Cola dietetică

Am auzit pentru prima dată de Truman Capote în urmă cu câțiva ani. Văzusem la TV un film care urmărea desfășurarea vieții lui Capote în timp ce scria cartea “Cu sânge rece”. Filmul mi s-a părut prost făcut, ca mai toate filmele cu scriitori realizate la Hollywood, însă personalitatea lui Truman Capote mi-a stârnit interesul și, imediat după ce am terminat de vizionat filmul, am căutat mai multe informații despre acesta. Aflând că Truman Capote a fost considerat de colegi și profesori retardat atunci când era mic, pentru ca mai apoi să se lase de școală pentru a se angaja ca ziarist, devenind apoi un apreciat scriitor american, am fost foarte curios să-l citesc.

Lecturând câteva biografii de pe net am aflat că cică “Cu sânge rece” ar fi opera sa capitală. Eu însă mă feresc ca atunci când citesc un scriitor nou să încep cu cea mai apreciată operă a lui, așa că mi-am procurat “Mic dejun la Tiffany”.

Cartea e subțirică, varianta pe care am citit-o eu abia trece de 180 de pagini, în condițiile în care literele ar fi lizibile chiar dacă aș tine cartea și la o distanță de cel puțin doi metri. Probabil că dacă cei de la editură ar fi folosit caractere normale, cărțulia nu ar fi întrecut în grosime nici măcar un ziar de provincie cu poze alb-negru.

Genul de carte pe care o poți citi atunci când te plictisești de moarte

Stilul lui Capote – simplu și colocvial, mi s-a părut foarte ușor de digerat. Pe alocuri mi s-a părut că “Mic dejun la Tiffany” e chiar mai light decât o Cola dietetică. Nu că ar fi un lucru greșit, însă m-am pornit la drum cu alte așteptări. Poate că în judecata mea a contat și faptul că înainte să-I citesc cartea lui Capote îmi obosisem neuronii cu ceva Gogol și “Castelul” lui Kafka.

“Mic dejun la Tiffany” e o carte ce poate fi citită lejer în metrou. Dacă locuiești în Berceni și ai de muncă prin Pipera, mă tem că în maxim două zile, dacă îți pui mintea, n-ai nici ce să pui pe o măsea, sau pe un neuron, în funcție de posibilitățile fiecăruia. Cred că dialogurile ocupă peste 90% din carte, iar scurtele momente în care naratorul mai intervine din când în când nu sunt deloc lipsite de haz.

Holly Golightly – un personaj irezistibil

Cartea începe cu o discuție între narator și Joe Bell, patronul unui bar de pe Lexington, despre Holly Golightly, o ștrengăriță arătoasă și haioasă de care se îndrăgosteau ca muștele mai toți bărbații ce-o întâlneau . Excepție nu fac, bineînțeles, nici protagoniștii discuției de la începutul cărții. Aceștia își dau cu presupusul despre locația unde s-ar putea afla Holly, Joe Bell având unele informații că micuța Holly ar fi petrecut un timp prin Africa. Naratorul începe apoi să evoce apoi cu mult haz mai multe întâmplări care o au în centrul atenției pe Holly Golightly.

–          Am un tip absolut groaznic jos, la mine, spuse ea, pășind de pe scara de incendiu în camera mea. Firește, e nostim când nu e beat, dar așteaptă numai să-și bage botul în pileală, sfinte Doamne, quelle fiară se face!

Cine este Holly?

Holly, o fetișcană micuță de vreo 19 ani, tunsă băiețește și veșnic cu ochelari de soare pe nas, face cunoștință cu naratorul dând buzna peste acesta, în camera lui, pentru a scăpa de un tip beat care se ținea după ea.

Acțiunea nu este deloc complex și mă tem că dacă aș mai intra în câteva detalii, în următoarele trei – patru rânduri aș isprăvi cu lux de amănunte rezumatul întregii cărți. Personajele din “Mic dejun la Tiffany” pot fi numărate pe degete, Capote alegând să le schițeze fugar, fără să își bată prea mult capul cu descrieri inutile despre fizionomia acestora, suferințele interioare sau evoluția lor transcedentală. Avem astfel onoarea să ne întâlnim cu personaje precum domnul Yunioshi, fotograf la o revistă ilustrată, Sally Tomato, un pușcăriaș pe care Holly îl vizita în fiecare joi, O. J. Bermann, impresar de vedete de la Hollywood, Mag Wildwood din Arkansas, Rutherford Rusty Trawler sau Jose Ybarra Jaegar, un brazilian cică arătos.

Dialoguri super haioase

Dialogurile omniprezente sunt extreme de relaxante, umorul fiind prezent la fiecare pas, modul în care conversația dintre personaje este redată de către narator constituind principala atracție a acestei cărți.

–          Cum de poți sta aici? E o camera de groază.

–          Cu timpul te obișnuiești cu orice, am răspuns oarecum iritat, căci eram de fapt mândru de camera mea.

–          Eu, una, nu pot. N-o să mă obișnuiesc niciodată cu nimic. Cine se obișnuiește e ca și mort. Ochii ei critici studiară din nou încăperea. Ce faci aici toată ziua?

I-am arătat masa plină de cărți și hârtie de scris.

–          Scriu diverse lucruri.

–          Am crezut că scriitorii sunt bătrâni. Firește, Saroyan nu-I bătrân. L-am cunoscut la o serată și, sincer vorbind, chiar nu-I deloc bătrân. De fapt, continua ea, dacă s-ar bărbieri mai cu grijă… apropo, cât de bătrân e Hemingway?

–          În jur de patruzeci de ani, bănuiesc.

–          Nu-i rău. Nici un bărbat sub patruzeci și doi de ani nu mă atrage. Cunosc o fată complet idioată care îmi tot spune să mă duc la un doctor de cap, zice că sufăr de un complex patern. Ceea ce e doar merde.

După ce am isprăvit de parcurs “Mic dejun la Tiffany”, nu am început să îmi pun întrebări existențiale și nici nu am rămas perplex. Cred că e cel mai light roman pe care l-am citit până acum, excluzând bineînțeles din ecuație cărțile copilăriei. Totuși nu ascund că mi-a plăcut stilul lui Capote, marele avantaj al cărții fiind acela că are rolul de a te relaxa și a te destinde teribil.

Cartea poate fi cumpărată online de pe libris.ro.