Marele Gatsby, de F. S. Fitzgerald, care până la urmă se dovedește a fi bietul Gatsby

Am ignorat mult timp literatura americană de la începutul secolului al XX-lea după ce prin al doilea an de facultate am avut o experiență mai puțin fericită cu romanul monument al lui J.D. Salinger, “De veghe în lanul de secară”. Am așteptat, răbdător, să vină momentul când voi fi pregătit pentru romanele americănești și, după ce am parcurs ceva cărți de Hemingway, Truman Capote și Salinger, am luat la mână și romanul “Marele Gatsby”, al lui Francisc Scott Fitzgerald, roman despre care tot auzeam vorbindu-se-n sus și-n jos. Plus că la vremea respectivă trebuia să apară și o nouă ecranizare a cărții iar pe majoritatea canalelor de socializare toate fetele cu floare-n păr oftau de zor la gândul că îl vor vedea pe al lor Di Caprio în rolul lui Jay Gatsby. Așa că mi-am procurat și eu cartea și am început să o lecturez pe ascuns fiindcă nu voiam să afle lumea că citesc un roman de fete (nu aruncați cu roșii în mine, așa gandeam eu în acele clipe).

Câte ceva despre stilul lui Francis Scott Fitzgerald

Întâmplările din “Marele Gatsby” de Francis Scott Fitzgerald sunt redate prin intermediul naratorului Nick Carraway, un tânăr care după ce a luptat în Primul Război Mondial hotărăște să se stabilească în West Egg, la aproximativ 30 de kilometri de New York, cu gândul să devină agent la bursă. Întâmplarea face să fie vecin cu Jay Gatsby, un bogătan misterios cu ditamai palatul ce nu are altă treabă decât să organizeze petreceri fastuoase la care participă o tonă de indivizi suspecți, cică din lumea bună.

Doar Gatsby, omul al cărui nume dă titlul acestei cărți, a reprezentat o excepție în acest sens – Gatsby, care la vremea aceea întruchipa tot ceea ce-mi stârnește cel mai profund dispreț. Dacă prin personalitate înțelegem o suită neîntreruptă de acțiuni încununate de succes, atunci despre acest om se poate spune că avea o personalitate splendidă, că era deosebit de sensibil la promisiunile vieții, de parcă ar fi avut ceva din aparatura complicată care înregistrează cutremurele de pământ de la distanțe de zeci de mii de kilometri.

Stilul în care Fitzgerald a ales să îl creioneze pe Gatsby este foarte interesant, tânărul Jay Gatsby fiind evocat încă din a doua pagină a romanului. Totuși Fitzgerald nu se grăbește să ni-l arate pe Gatsby în toată splendoarea lui decât după câteva capitole bune, timp în care misterul din jurul lui Jay Gatsby crește de la o pagină la alta. Mulți din cei care au citit romanul s-a plans de faptul că prima parte a romanului este plictisitoare, Fitzgerald forțându-se să insiste pe câteva elemente banale precum vizita lui Nick Carraway la verișoara sa de-a doua, Daisy, ce era măritată cu Tom Buchanan. Eu aș zice că, dimpotrivă, tocmai elementele pe care Fitzgerald insistă în primele o sută de pagini ale cărții, precum afișul spălăcit al doctorului T.J. Eckleburg, sunt cele care dau substanță.

Revenind la oile noastre, Fitzgerald alege să îl creioneze destul de vag pe Gatsby, cititorul aflând detalii despre acesta doar din prisma zvonurilor și a unor caracterizări indirecte. Misterul din jurul lui Gatsby și a averii sale colosale sporește până când Nick Carraway face cunoștință cu acesta și află scopul petrecerilor colosale din vila sa și descoperă în același timp, treptat, adevărata față a lui Gatsby. Iar de aici romanul devine melodramatic și o dă ușor spre telenovele din prisma faptelor întâmplate, noroc însă că Fitzgerald știe când să pună piciorul în prag și să lase dulcegăriile și previzibilul deoparte.

Cine e Jay Gatsby?

Dacă nu ați citit romanul și puneți foarte mult accent pe acțiune, vă recomand să vă opriți aici cu lectura acestei recenzii. Nu de alta dar cele 80-100 de pagini de la început în care se creează o prima imagine a lui Gatsby își vor pierde din valoare. Dacă însă puneți accent pe stilul literar și nu pe telenovela din carte, atunci puteți afla fără remușcări că Gatsby nu e deloc omul și bărbatul la care v-ați fi așteptat probabil. Și frumusețea romanului se rezumă până la urmă, la clădirea și apoi detonarea imaginii lui Jay Gatsby.

În nopțile de vară, dinspre casa vecinului meu răsuna într-una muzica. În grădinile lui albastre era un du-te-vino de barbate și femei tinere, roind ca fluturii printer șoapte, șampanie și stele. După-amiaza, la ora fluxului, mă uitam la oaspeții lui, care plonjau în valuri de pe ponton sau stăteau la soare pe nisipul dogoritor al plajei de pe proprietatea sa, în timp ce cele două bărci cu motor ale sale despicau undele golfului, trăgându-i pe amatorii de schi nautic peste cataracte de spumă de mare.

Despre “Marele Gatsby” s-au spus multe de-a lungul timpului. Că este romanul în care Visul American este demitizat și că Fitzgerald redă cu migală imaginea glorioșilor și păcătășilor ani 1920. Că este unul dintre cele mai bune romane de limbă engleză din secolul al XX-lea sau că este, dimpotrivă, un alt roman American supraapreciat. Eu nu am dat nicio importanță criticilor înainte să parcurg romanul, așa cum mă aștept ca nici voi să nu dați importanță recenziei mele, ci doar să citiți Marele Gatsby și să vă faceți propria părere.