M-am întâlnit cu Haruki Murakami în Pădurea Norvegiană
De Haruki Murakami am tot auzit de ceva timp că ar fi mare sculă de basculă, dar în ultimele luni am fost prea ocupat să-mi rup creierii cu Proust sau Balzac. Totuși, sătul să perseverez în propria-mi ignoranță, mi-am scuipat în sân, am băut 50 de țuică și apoi am hotărât să citesc romanul preferat al adolescentelor întârziate: “Pădurea Norvegiană”. Nu știam absolut nimic de Murakami până să citesc citesc „Pădurea Norvegiană” și habar nu aveam la ce să mă aștept. Sincer să fiu, nici nu-mi păsa.
După primele rânduri am descoperit că acțiunea nu se petrece în vreo pădure de prin Norvegia, ci titlul face referire la piesa „Norwegian Wood” a celor de la Beatles (dacă vreți să ascultați piesa deschideți-vă cu mânuța voastră Youtube-ul, mi-e prea lene să mai las un link).
Pădurea Norvegiană îl are în prim plan pe Toru Watanabe – un student aflat în primul an de facultate ce pare mai preocupat să citească Marele Gatsby sau De veghe în lanul de secară decât să își facă prieteni. Atitudinea sa antisocială poate fi explicată și de faptul că cel mai bun prieten al său din liceu, Kizuki, s-a sinucis fără să lase nicio notiță prin care să-și explice gestul. Buba e că sinucigașul avea o gagică, Naoko, de care Watanabe se cam îndrăgostise. Așa că, motivat și de faptul că vrea să o ajute pe Naoko să treacă mai repede peste șocul creat de moartea lui Kizuki, începe să se foiască destul de des pe lângă aceasta. Doar că Naoko nu e genul de fată care să nu plângă atunci când își rupe o unghie și ajunge la un sanatoriu. În tot acest timp Watanabe o întâlnește pe Midori, o fătucă care nici ea nu pare cu toată țigla pe casă. Iar de aici ține-te bine, fiindca tânărul domn Watanabe are de ales între două nebune. Una-i bună, alta-i nebună. Ba nu, amândouă-s nebune!
Un roman cam bolnav
Am stat la masa din bucătărie, am băut bere și am citit. Prima oară citisem cartea în anul în care intrasem la gimnaziu. Acum, după opt ani, o reciteam în bucătăria unei fete, în toiul nopții, îmbrăcat în pijamaua, cam mică pentru mine, a tatălui ei mort. Straniu. Dacă n-ar fi fost împrejurările acelea ciudate probabil să n-aș fi recitit.
Pădurea Norvegiană e un roman cam bolnav. Mă rog, personajele sunt bolnave, nu cartea în sine. Iar acest aspect mi-a plăcut foarte mult. Practic niciunul dintre personaje nu e întreg la minte. De la depresivi și sinucigași până la sociopați, Pădurea Norveagiană are de toate. Murakami și-a creionat personajele cu maximă atenție. Iar pe mine m-a impresionat complexitatea acestora. Watanabe, Naoko, Nagasawa, Midori sau Reiko reprezintă câteva tipologii umane greu de explicat. Iar pentru modul în care Haruki Murakami a reușit să le prezinte trebuie să îmi scot pălăria în fața lui. Sau căciula, că nu obișnuiesc să port pălărie. Mă rog, sper că ai înțeles ideea.
Știi cum se asortează fursecurile, nu? Unele îți plac, altele nu. Le mănânci mai întâi pe cele care îți plac și rămân la urmă cele care nu-ți plac. Eu așa gândesc ori de câte ori se întâmplă ceva ce nu-mi convine. Dacă reușesc să fac și ce nu-mi convine, pe urmă e mai simplu. Viața e ca o cutie de fursecuri.
De veghe în lanul de secară cu japonezi
După ce am terminat Pădurea Norvegiană nu m-am putut abține să nu fac câteva paralele cu “De veghe în lanul de secară”. Pentru că mi s-a părut că-l văd pe Holden Caulfield în Watanabe, Nagasawa, Naoko sau Midori. Tot cu adolescenți dezorientați ce ajung pe la nebuni avem de-a face și aici doar că Murakami e mult mai dur decât Salinger. Își spânzură personajele fără nicio remușcare, le pângărește, le întinează și le trece prin toate iadurile.
La moartea lui Kizuki am învățat un lucru pe care n-am să-l uit niciodată: moartea nu se află la polul opus vieții, ci face parte din viață. Era cu siguranță adevărat ce spusese el. Cât trăim, avem moartea în noi și o nutrim. Este unul dintre adevărurile pe care trebuie să le știm.
Din câte am înțeles celelalte romane de Murakami nu prea se aseamănă cu Pădurea Norvegiană. Prea bine, pentru că de adolescenți triști mi s-a cam acrit și chiar aș vrea să mai răsfoiesc câteva romane scrise de nea Haruki.
Cartea poate fi cumpărată online de la elefant.ro sau libris.ro.
cronica pasarii arc m-a impresionat si m-a pus tare pe ganduri.o recomand. e singura carte a lui murakami care mi-a placut.celelalte le-am inceput insa fara succes
In mod sigur o sa iau la mana si celelalte carti de Murakami. Ma gandeam sa incep cu “In cautarea oii fantastice”. Cele aproape 700 de pagini care alcatuiesc Cronica Pasarii Arc parca ma cam descurajeaza.
Eu zic sa citesti cronica pasarii arc, iubesc toate cartile de murakami dar cronica pasarii arc nu o sa o uit asta i sigur
Am citit între timp şi Cronica păsării arc şi mi-a plăcut cel mai mult dintre toate cărţile lui Murakami.
Sper sa apara o recenzie si la Cronica pasarii arc 🙂
O sa apara, dar trebuie sa imi inving lenea!
“Kafka pe malul marii” e singura carte a lui Haruki M. pe care am citit-o. E tare ciudata si tocmai asta m-a facut sa n-o las din mana. Acum, insa, m-ai facut curioasa de “Padurea norvegiana”. Va fi urmatoarea, cu siguranta!
Cum e “Kafka pe malul marii”? In afară de ciudată, bineînețeles. Imi arde buza să descopăr cât mai mult din universul lui Murakami dar nu știu cu ce anume sa continui.
Sa reformulez: de fapt, mi s-a parut ciudat ca mi-a placut o astfel de carte. Romanul desfasoara, in paralel, doua perspective narative aparent fara nicio legatura intre ele. Pe de o parte, Kafka, un tanar de 15 ani care fuge de acasa si de profetia pe care tatal sau i-o atribuie (conform careia sa va culca cu mama si sora sa iar apoi isi va omori propriul tata), iar apoi Nakata, un barbat de varsta a 3-a cu o dezvoltare mintala de nivelul unui copil, in cautarea “pietrei de intrare”. Legatura dintre cei doi este fabuloasa. Iar acum, incercand sa-mi amintesc cat mai multe detalii, imi vine sa o citesc din nou si sa descopar si alte carti la fel de “ciudate”
Recunosc că ai reușit să îmi stârnești interesul. Tot ce e bolnav într-o oarecare măsură și se duce puțin spre fantastic mă atrage ca un magnet. Damn, acum trebuie să mai adaug o carte pe lista scurtă de lecturi.
Pentru mine “În căutarea oii fantastice” si “La capătul lumii și în țara aspră a minunilor” sunt cele mai succese si interesante romanele.
“Padurea norvegiana” in curind.
Ma gandeam s-o citesc, dar daca e cu adolescenti tristi ii zic pas deocamdata. Si mie mi s-a cam acrit de ei :).
Prima carte de H.Murakami pe care am citit-o. M-a călcat pe nervi. Abia ultimele 50 de pagini parcă m-au mai calmat un pic, dar nu destul cât s-o consider o carte bună. Mi-am zis atunci că eu şi Murakami suntem incompatibili. Totuşi, am recidivat şi i-am mai dat o şansă cu “Iubita mea, Sputnik”. Nici asta n-a fost “wow” – o aiureala.
Citesc recomandarile din aceste comment-uri şi sunt tentată să mai încerc. Dar şi cele citite, tot în urma unor recomandări le-am ales.
Mi-e şi frică să mai deschid vreun roman de-al lui…
Marturisesc ca povestea lui Tsukuru Tazaki este intaia mea intalnire cu opera celebrului Murakami. Pot spune acum, dupa ce am citit-o si am reflectat asupra ei, ca nu va fi ?i ultima…