Jurnalul Fericirii – Nicolae Steinhardt. Probabil cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată
De regulă îmi displac întrebările de tipul „care e culoarea/filmul/mancarea/maneaua preferată” pentru că nu știu ce să răspund; nu am o singură preferință care să fie mai presus decât celelalte. Și așa au stat lucrurile și în ceea ce privește cărțile, însă de curând mi-am schimbat puțin părerea fiindcă locul acela gol, rezervat pentru „the best of the best” a fost ocupat aproape fără să-mi dau seama de cărțulia unui evreu român, Nicolae Steinhardt pe numele său.
Despre Nicolae Steinhardt
Nicolae Stainhardt s-a născut în 1912 în Pantelimon și s-a impus în perioada interbelica ca una dintre figurile de seamă a noului val de intelectuali. A fost coleg de școală cu Mircea Eliade, Constantin Noica, Dinu Pillat și Alexandru Paleologu luându-și doctoratul în drept constituțional în anul 1936. A debutat în anul 1934 cu volumul parodic „În genul… tinerilor”.
În anul 1958 Constantin Noica este arestat împreună cu grupul său de prieteni de către autoritățile comuniste. Steinhardt este chemat la Securitate și este înștiințat că dacă nu va depune mărturie împotriva lui Noica va fi și el anchetat alături de ceilalți “dușmani ai poporului”. Steinhardt refuză, afirmând că este o onoare pentru el să fie anchetat alături de Noica, și este condamnat la 13 ani de muncă silnică, acest episod fiind descris magistral în primele pagini din Jurnalul Fericirii.
Nu cred să fie prea mare, zice tata. O să-ți dea probabil opt ani. Am eu grijă să-ți las la Gică sau la altă rudă banii pe care-i voi realiza din vânzarea aparatului de radio, a mașinii de gătit, a buteliei de aragaz, a cărților – să găsești ceva când ieși. (Despre confiscarea totală a averii condamnaților politici habar nu are.)
Luni dimineață mă aflu calm. Mă spăl, mă rad, mă îmbrac, îmi verific geamantanașul (plin de gioarse). Nu mi-a fost îngăduit să plâng nici măcar o singură dată în timpul celor trei zile. Tata, dătător de interdicție, nici gând. Mă întâlnesc pe stradă în ajun cu profesoul Al. El., fost spirist, căruia mă apuc să-i spun – atât de emoționat încât îi ghicesc mirarea înduioșată – că există și evrei care iubesc cu adevărat România. Nu încape nicio îndoială, răspunde el politicos, nu numai politicos. I-am vorbit foarte declamatoriu. Se uită lung la mine.
Când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit rău. Tata însă – în pijama, mititel, grăsun, voios – e numai zâmbete și-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoțitorul la gară, pe nerăsuflate după ce a tăcut în fața vagonului până-n clipa finală:
-Ți-au spus să nu mă lași să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i așa n-am să mor deloc. Te aștept. Și vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos și să nu te caci în pantaloni.
Refuzând să depună mărturie împotriva lotului Noica, Steinhardt este întemnițat în închisorile comuniste de la Jilava, Gherla și Aiud, fiind eliberat în august 1964. În timpul petrecut în detenție este supus la tratamente greu de imaginat; bătăi crunte, reeducare, muncă silnică, fiind, alături de ceilalți deținuți, la discreția torționarilor. Deși scopul principal al întemnițării a fost să frângă spiritul deținuților politici, mulți dintre aceștia părăsesc de fapt închisorile mult mai întăriți sufletește decât atunci când au fost încarcerați. Steinhardt se convertește la creștinism, fiind botezat chiar în închisoare, în cadrul unei slujbe improvizate de către ieromonahul Mina Dobzeu.
În urma experiențelor trăite în închisorile comuniste se naște Jurnalul Fericirii, o carte fără echivalent în literatura română, care însă, din păcate, este relativ necunoscută publicului larg. Jurnalul Fericirii impresionează în primul rând printr-o explozie de lumină și pozitivism, un lucru absolut incredibil dacă te gândești puțin la condițiile în care a fost scrisă cartea.
Cele trei soluții ale lui Steinhardt
Jurnalul Fericirii începe cu prezentarea a trei soluții pentru supraviețuirea într-un univers concentraționar – soluția lui Soljenițîn (acceptarea morții); soluția lui Alexandru Zinoviev (transformarea insului intr-un nebun sau neadaptat ce nu poate fi subjugat de sistem) și soluția lui Churchill (vitejia nefirească din fața morții). Mai departe Steinhardt ne spune că primele două metode, cel puțin, nu prea funcționează în țara noastră. Pentru că, indiferent de context sau circumstanțe, România nu e Cehia, Franța sau Germania. “România e țara lui Ion” – iată o întreagă istorie rezumată magistral de Steinhardt în doar câteva cuvinte simple!
Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se oprește trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e țara lui Ion, a Fanarioților și a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Țepeș i-a tras pe solii turci în țeapă, nu le-a spus “trageți întâi dumneavoastră, domnilor englezi”, iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viață și pe moarte, aici nu e decor sofisticat și suprem de nebunatic, nu-s draperii și delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (și dintr-odată gândul mă poartă spre Brâncuși, țăran hotărât care-și cioplește materialul cu gesturi mari de cosaș). Aici e scăldătoarea Vitezda: te arunci ori ba.
Jurnalul lui Steinhardt nu urmărește o ordine cronologică a întâmplărilor, cititorul fiind purtat de pe străzile Londrei anilor ’30 în întunecimea celulelor din Gherla fără niciun avertisment. Cartea abundă în referințe filosofice și literare (nu trebuie însă să vă speriați de acest aspect, mai ales dacă sunteți cititori neînfricați), stilul lui Steinhardt fiind de-a dreptul delicios.
Vorbe de duh din Jurnalul Fericirii
Trebuie să mărturisesc că pur și simplu nu am resursele necesare să redau în cuvinte emoțiile și sentimentele pe care le-am trăit citind Jurnalul Fericirii, așă că cel mai bine, cred eu, e să îl las pe însuși Steihardt să vă povestească cartea lui.
N-am știut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviință, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari și goale pentru șmecheri și pentru turnători: vorbe mari și de mare folos și pline de înțeles când le simți răcoarea în iezerul de foc și le poți gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una știu: că vorbele acestea mari și însușirile pe care le semnifică erau acolo mai de preț decât un șiret, o ață, un cui (cuiul pe care, a învățat să-l respecte și Geo Bogza în pușcăria de drept comun), o hârtie sau alt obiect interzis, de natură să-și fericească posesorul.
Întreaga carte e plină de vorbe de duh, de anecdote care te răstoarnă pur și simplu cu susul în jos și care îți prezintă problema dintr-un alt unghi, un unghi care nu ai fi crezut că există. Și asta pentru că în închisoare totul se simplifică, totul se reduce la a supraviețui, la a trece cu mintea zdravănă peste acest infern. Iar umorul prin care Stainhardt redă secvențe din închisoare este cel puțin genial.
– Oi fi d-ta, domnule, prinț și coborâtor direct din nu știu câți domnitori, dar te-ai pișat și nu te-ai spălat pe mâini…
– Eu!?
– Da, d-ta, ce te faci că nu știi, ai umblat cu mâna la daraveră și pe urmă ai atins cănița din care bem noi, care nu coborâm din voievozi…
– Dar nici nu…
– Ba da! De trei zile te urmăresc, domnule prinț, și ieri tot așa ai folosit tineta și nu te-ai spălat, vrei să ne infectezi pe toți…
– Dacă mă spălam puneam mâna pe toată cănița…
– Da, dar te spălai…
– Da nu vezi că nici nu e apă…
– Las că știm noi Ce, ieri n-a fost apă? Și tot nu te-ai spălat! Ce-ți zici, pe ăștia să-i ia dracu de mitocani…
– Îmi atribui gânduri…
– Nu ți-ar fi rușine!
– Rușine, dacă-i vorba așa, să-ți fie dumitale că-mi faci proces de intenții și-mi aduci acuzații gratuite…
– Ba să-ți fie ție, cât ești tu de prinț, porcule și măgarule…
– Dobi…
– Bine ți-au făcut că te-au băgat aici, așa meriți…
– …toc împuțit ce ești!
Tăcere, tăcere, domnilor, TĂCERE. Vine caraliul!
Mi-a plăcut mult în Jurnalul Fericirii că Steinhard nu se cramponează doar să zugrăvească experiențele macabre din închisoare, ci trateaza la modul cât mai rațional cu putință o grămadă de probleme de morală sau aspecte simple din viața de zi cu zi.
De ce suferim și de ce este nedreptate? Printre altele și pentru că viața este o aventură, este Aventura.
Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant și să faci înconjorul lumii; aventură și romantism este să-ți rodești viața care ți-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare și-n condițiile date. Asta e tot ce poate fi legat de primejdii, de neprevăzut și de Mister.
Irezistibil mi s-a părut de asemenea și modul în care Steinhardt zugrăvește creștinismul folosind termeni simpli și glumițe nevinovate:
Lui C. G. Jung, în Ceylon, un preot îi spune: “Nu, lui Buddha nu i te poți ruga. Nu-l poți implora. Buddha nu mai e. E in Nirvana.”
Asta-i marea deosebire. Hristos, care S-a rugat mereu, așteaptă mereu ruga noastră. E cu ochii și cu urechile la noi, mereu la ușă.
Hristos, ca și Tatăl, lucrează mereu (Ioan 5, 17), iar la fiecare liturghie se jertfește. El nu e în Nirvana, la odihnă, la repaus, la deconectare. E pe șantier și pune umărul.
Și, ca să închei această prezentare, îi mai dau încă o dată cuvântul lui Steinhardt:
Prieteni dragi, de vreți să vă pregătiți pentru viață și să nu aveți surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria și mai bună meseria – brățară de aur – , bune-s tehnica dentară și sudura, bune sunt limbile străine și biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi este de a studia sfârșitul imperiului roman – Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovțev – tot așa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viață este studiul Calvarului și al Golgotei. Asta e școala practică și tehnică, asta e adevărată școală profesională a meseriei de om în lume.
Jurnalul Fericirii este o carte ce trebuie citită, recitită și apoi, citită, bineînțeles, din nou. Este una dintre cărțile simbol ale literaturii, dar nu e doar simplă literatură, ci e, îndrăznesc să spun, aproape un îndrumar în viață.
Cumpără cartea Jurnalul Fericirii la un preț special de pe elefant.ro sau libris.ro.
Frumoasa recenzie, de altfel , toate sunt bune. Chiar ma intrebam daca ai putea face recenzie la proza/romanele lui Eliade.
Nu am reusit inca sa aflu care e cea mai buna carte pe carte am citit-o vreodata. Probabil urmatoarea pe care o s-o citesc :). Si tot asa.