Eseu despre orbire – Jose Saramago. Când toți oamenii devin orbi

Atunci când am răsfoit la repezeală „Eseu despre orbire”, așa cum fac de obicei cu câte-o carte înainte să o citesc, am rămas impresionat de faptul că nu descoperisem nicio liniuță de dialog. Măi să fie, un roman fără linii de dialog, stai să vezi ce plictisitor o să fie, am gândit eu în sinea mea.

Surpriză însă! Deși Jose Saramago are un stil mai ciudat, în care replicile personajelor sunt despărțite doar de virgulă, nu mi-a picat deloc greu. Nu am făcut indigestie și nici nu m-am gândit vreo secundă că m-aș putea plictisi. Lectura a decurs foarte lin, autorul intră direct în acțiune, fără să piardă timpul cu preludii plictisitoare.

Ideea din roman e cam așa: un tip orbește brusc în tip ce se află la volan. Iese disperat din mașină, începe să țipe și să se agite ca o curcă beată, neștiind ce i s-a întâmplat. Că până acum câteva secunde era sănătos tun, vedea perfect și nu avuse niciodată probleme cu vederea. Un alt tip se oferă voluntar să îl ducă acasă pe prospătul orb iar apoi se gândește să se autorecompenseze cu o mașină nouă. Că și așa proprietarul a orbit și nu mai are nevoie de mașină.

Orbul își ridică palmele în dreptul ochilor, le agită, Nimic, parcă aș sta în ceață, parcă aș fi căzut într-o mare de lapte, Dar orbirea nu e așa, spuse celălalt, orbirea se spune că e neagră. Dar eu văd numai alb, Poate c-avea dreptate cucoana, o fi de la nervi, nervii sunt lucrul dracului. Eu știu foarte bine ce e, o nenorocire, da, o nenorocire.

Epidemie de orbire

În scurt timp orbesc și alte persoane, declanșându-se astfel o epidemie de orbire. Pentru că boala începe să ia amploare, guvernul hotărăște să izoleze toții orbii într-un sanatoriu. Iar de aici începe distracția. Romanul lui Saramago ia forma unei distopii ce aduce aminte oarecum de “O mie o sută optzeci și patru”. Spre deosebire de Orwell, care a imaginat un sistem totalitar perfect, Saramago ne propune să ne gândim cum ar arăta lumea dacă toți oamenii ar fi orbi.

Stilul scriitorului portughez e dur. Chiar foarte dur. Scenele de violență sunt descrise cu maxim de amănunte iar dacă obșinuiești ca în timpul lecturii să mai ronțăi câte ceva, te sfătuiesc să te abați de la acest obicei în timp ce-l citești pe Saramago.

Pe lângă faptele de cruzime, Saramago și-a presărat opera și cu câteva inserții filosofice care îți vor da mult de gândit. Câteva e puțin spus pentru că întâlnești câte o frază mai profundă aproape la fiecare pagină.

Rezultatele bune și rele ale vorbelor și faptelor noastre se distribuie, în mod destul de uniform și de echilibrat, se presupune, în toate zilele viitorului, inclusiv în acelea fără sfârșit, când nu vom mai fi aici să le vedem, să ne felicităm pentru ele sau să cerem iertare, de altfel, unii spun că asta e nemurirea de care se tot vorbește, Așa o fi, dar omul ăsta e mort și trebuie îngropat.

Personaje fără nume

Personajele din Eseu despre orbire nu au nume. Niciunul. Ne întâlnim în schimb cu fata cu ochelari negri, doctorul, soția doctorului, primul orb, hoțul de mașini, băiatul cu strabism, bărbatul cu legăturică neagră, polițistul bădăran etc.

În mod special mi-a plăcut faptul că la un moment dat în carte apare și un scriitor, orb și el, bineînțeles. Iar Saramago filosofează pe câteva pagini despre rolul literaturii și al scriitorului. Eu am o slăbiciune pentru pasajele în care scriitorii vorbesc despre literatură și alte bla bla-uri din acestea, iar fragmentul din “Eseu despre orbire” m-a extaziat peste măsură.

Scriitorul e ca oricare alt om, nu poate să știe totul, nici să trăiască totul, trebuie să întrebe și să-și imagineze, Într-o zi, poate că vă voi povesti cum a fost, veți putea după aceea să scrieți o carte, O scriu, Cum, doar sunteți orb, Și orbii pot să scrie, Vreți să spuneți că ați apucat să învățați alfabetul Braille, Nu cunosc alfabetul braille, Cum scrieți, atunci, întrebă primul orb, O să vă arăt.

“Eseu despre orbire” e o carte care șochează. Atât din prisma ideei și a acțiunii, cât și din prisma limbajului. Citisem pe undeva că îți trebuie un stomac tare să citești Eseu despre orbire. Nu știu dacă-i chiar așa însă pe mine Saramago m-a cucerit. Următoarea carte pe listă e „Peștera”. Și presimt că nu mă voi opri prea curând din explorarea cărților autorului portughez.

Cartea poate fi comandată online de pe elefant.ro.