Cum a fost Edgar Allan Poe îngropat de viu

Considerată de unii drept macabră, „Îngropat de viu”, scurtă povestire ce abia depășește 10 pagini, este una dintre scrierile care mi-au plăcut cel mai mult la Poe.

Peste tot unde am auzit de Poe, urechile mele au prins din zobor celebra idee susținută de mulți cum că Poe era obsedat de moarte. Sincer să fiu cred că mai potrivit ar fi să zicem că acest stimabil domn era doar preocupat de moarte, obsedat parcă sună prea dur. Iar micuța povestire “Îngropat de viu” ar trebui cică să-i îndreptățească. Mă rog, nu țin morțiș să contrazic pe cineva, că nu prea am chef acum de dispute pe marginea domnului drogat din Baltimore.

Poe și pasiunea sa pentru oameni morți

La fel ca în multe alte povestiri scrise de E. A. Poe la persoana I-a, naratorul nu are niciun nume. (Nu că ar fi fost necesar, adică de ce să mai încarci memoria bietului cititor cu încă un nume?) Iar acest narator fara niciun nume, căruia bineînțeles nu îi vom spune în niciun fel fiindcă nu are nume, are o temere mai puțin obișnuită și anume aceea de a nu fi îngropat de viu. Ca o paranteză, da, încă una, eu personal nu m-am gândit niciodată la o asemenea întâmplare, nici înainte să îl citesc pe distinsul alcoolic din Baltimore, nici după. Probabil că nu am tras încă destul opiu în mine, sau cu ce își mai clătea Poe plămânii în acea perioadă.

În scurta povestire principala îndeletnicire a naratorului este să treaca în revistă diverse cazuri în care anumiți oameni au fost îngropați de vii, rudele acestora crezând că au decedat. Și bineînțeles că domnul Poe încearcă să vină cu tot felul de dovezi care să-i susțină teoria.

„O cercetare atentă adeveri că femeia înviase la două zile după înmormântare, că sforțările ei în siciriu îl făcuseră să cadă din nișă sau de pe raft pe podea, unde se sfărîmase atât de tare, încât îi permise să iasă. O candelă, care din întâmplare fusese lăsată plină cu seu în cavou, fu găsită goală; totuși ea s-ar fi putut consuma prin evaporare. Pe cea mai înaltă dintre treptele ce duceau în această încăpere a groazei era o bucată mare din sicriu, cu care se părea că se zbătuse să atragă atenția izbind în ușa de fier. Pe când se chinuia astfel, probabil că leșinase sau posibil să fi murit pur și simplu de spaimă; iar în cădere, giulgiul i se agățase în grilajul de fier care era proiectat înspre interior. Astfel rămase și astfel putrezi, în picioare.”

Viermi, oameni îngropați de vii și alte chestii drăguțe

Vedem că și în „Îngropat de viu”, Poe nu se dezice și analizează cu maximă atenție fiecare detaliu, nedorind să lase nimic la voia întâmplări, precum în obositoarea Marie Roget. Apoi, așa cum mă așteptam, naratorul ipohondric și super „obsedat” de moarte se trezește el însuși într-o situație asemănătoare, deși își luase cu ceva timp înainte toate precauțile pentru a supraviețui unei întâmplări similare.

“Insuportabila apăsare asupra plămânilor, miasmele înăbușitoare ale pământului jilav, strânsoarea veșmintelor morții, rigida îmbrățișare a îngustului locaș, întunericul Nopții absolute, tăcerea ca o mare copleșitoare, prezența nevăzută dar palpabilă a Viermelui Biruitor – aceste lucruri, laolaltă cu gândul la aerul și iarba de deasupra, cu amintirea prietenilor dragi care ar sări să ne salveze numai să știe de soarta noastră, și cu conștiința că despre soarta asta ei nu vor putea fi informați niciodată, că partea noastră fără speranță este a celor morți cu adevărat – aceste considerații, zic, strecoară în inima care încă mai palpită o oroare atât de cumplită și de insuportabilă, încât până și cea mai îndrăzneață imaginație se dă îndărăt dinaintea ei.”