Dostoievski și ale sale „Însemnări din Subterană”

Citisem aproape toate romanele mari de Dostoievski până să mă apuc de „Însemnări din Subterană”. Când am răsfoit romanul și am văzut că are în jur de 150 de pagini mi-am râs în barbă și mi-am propus să îl fumez în două-trei ore. După treizeci de pagini am închis cartea și am reluat lectura de la prima pagină. Apoi am luat pixul și am început să-mi notez de-a citate cu nemiluita. Primele rânduri – primul citat:

Sunt un om bolnav… Sunt un om rău… Un om lipsit de farmec… Cred că sunt bolnav de ficat… La drept vorbind, n-am nici cea mai mică idee despre boala mea și nici nu știu precis ce anume mă doare. Nu mă tratez și nu m-am tratat niciodată, deși am respect față de medicină și de doctori. Pe deasupra, mai sunt și superstițios până la exagerare; ei, măcar atât de superstițios , încât să am respect față de medicină. (Sunt destul de cultivat ca să nu fiu superstițios, însă sunt superstițios.)

Ce e subterana și cine e cel care trăiește în ea?

Micro-romanul lui Dostoievski este alcătuit din două părți: „Subterana” și „Pornind de la lapoviță”. În prima parte dăm nas în nas cu monologul personajului principal – un individ de vreo 40 de ani, fără nume, ce trăiește în Sankt-Petersburg. Și după cum ați putut vedea mai sus, discursul începe cu lamentările eroului din “Însemnări din Subterană”. Prima parte a romanului numără în jur de 50 de pagini, însă – o spun cu mâna pe inimă și îmi asum răspunderea – acestea sunt, probabil, printre cele mai tulburătoare pagini din istoria literaturii. Și s-au scris atât de multe lucruri despre subterană de-a lungul timpului, încât aproape că mi-e și frică să mă mai bag și eu în seamă. Așa cum îmi era frică să mai întorc încă o filă atunci când am lecturat acest roman.

Paradoxul subteranei

Individul din subterană se dezbracă de tot în fața cititorului. Își scoate la lumină toate frustrările și păcatele acumulate de-a lungul vieții, se spovedește fără menajamente și rămâne gol pușcă. Rămâne doar cu subterana sa în care se retrage ca un melc într-o cochilie de fiecare dată când se simte vulnerabil și amenințat. Adică tot timpul.

La urma urmei, domnilor: mai bine-i să nu faci nimic. Mai bună-i inerția conștientă! Prin urmare, trăiască subterana! Deși am spus că fierbe fierea-n mine invidiindu-l pe omul normal, n-aș vrea să fiu în locul lui, în condițiile în care îl văd (deși nu voi conteni să-l invidiez. Nu, nu, în orice caz, subterana e mai avantajoasă!). Acolo, cel puțin, se poate… Eh! Păi și acum mint! Mint pentru că știu și eu, ca doi-ori-doi că subterana nu-i deloc mai bună, că mai bun e altceva, cu totul altceva, ceva la care râvnesc, dar care e de negăsit pentru mine! La naiba cu subterana!

Pe măsură ce parcurgeam “Însemnări din subterană” descopeream că am în comun tot mai multe similarități cu eroul acesteia. Și din acest motiv am început să-l urăsc pe individul din subterană. Îl uram pentru că știam că în acest mod mă pot urî și disprețui pe mine însumi. Iar acest sentiment mi-a oferit o satisfacție morbidă pe care n-o mai experimentasem niciodată. Iar în prezent îl urăsc pe omul din subterană dar în același timp iubesc subterana acestuia.

Cartea poate fi comandată online de pe elefant.ro sau libris.ro.