Dorian Gray și al său portret – recenzie

Portretul lui Dorian Gray e o carte pe care am citit-o pentru că nu aveam chef să mă uit la film. Și bineînțeles pentru că Oscar Wilde e irlandez. Dar asta e altă socoteală, așa că haideți să trecem la lucruri mai puțin serioase, cum ar fi, de exemplu, să discutăm pe marginea romanului.

Cartea începe cu o discuție între lordul Henry Wotton și pictorul Basil Hallward. Acesta din urma lucra la portretul unui tânăr foarte chipeș și, pe măsură ce se apropia de finalizarea picturii, devine tot mai conștient de frumusețea portretului. Și ca să nu mai lungim vorba, tânărul din portret este, așa cum probabil v-ați prins deja, Dorian Gray.

Dorian Gray face rost de un portret

După ce portretul e gata și Dorian Gray vede munca prietenului său Basil, are parte de un moment de inspirație absolut genială. Dorian Gray conștientizează faptul că vă îmbătrâni în timp ce portretul său vă rămâne veșnic tânăr. Mda, profundă cugetare, n-am ce zice.

Ce trist e! O să îmbătrânesc, o să devin oribil și îngrozitor. Însă portretul acesta o să rămână de-a pururi tânăr. N-o să fie nicicând mai bătrân decât în această zi de iunie… Ah, ce bine ar fi dacă lucrurile ar sta invers! Dacă s-ar putea ca eu să rămân veșnic tânăr, iar portretul să fie cel care să îmbătrânească! Pentru asta… pentru asta… aș da totul!Da, nu e nimic pe lumea asta pe care să nu-l dau în schimbul acestei minuni. Mi-aș da și sufletul pentru asta!

Ce se întâmplă cu portretul lui Dorian Gray

Oscar Wilde decide însă să se joace puțin cu mințile cititorilor săi și inversează puțin procesul. Adică Dorian Gray nu va mai îmbătrâni, toate ridurile și celelalte semne ale trecerii timpului urmând să fie transpuse doar pe pânza tabloului.

Ideea centrală pe care Oscar Wilde o redă în acest roman este cel puțin incitantă, și anume că orice faptă pe care o facem, reprobabilă sau mai puțin reprobabilă, se imprimă cu ușurință pe chipul nostru. Și astfel trăsăturile unei persoane ajung să reprezinte suma faptelor comise de aceasta.

Imediat ce zări, în lumina slabă, chipul hidos care rânjea la el, de pe buzele pictorului se înălță un strigăt de oroare. Ceva din expresia imaginii aceleia îl umplea de dezgust și ură. Dumnezeule mare! Se uita chiar la chipul lui Dorian Gray! Oroarea aceea, indiferent de natura ei, nu stricase încă de tot frumusețea aceea minunată. În părul rărit se mai vedea o nuanță aurie, iar gura senzuală își păstra ceva din stacojiul original. Ochii abrutizați păstraseră ceva din drăgălășenia albastrului lor, iar nările și gâtul frumos modelate nu-și pierduseră cu desăvârșire contururile nobile. Da, era chiar Dorian. Dar cine pictase tabloul acela?

Despre firul narativ din “Portretul lui Dorian Gray” nu voi mai dezvălui nimic fiindcă ideea ce stă la baza acestui roman este cea mai importantă și nu telenovela. Într-un final însă acțiunea romanului și ideile filosofice expuse în filele acestuia se încheagă de minune și dacă după ce vei termina lectura acestui roman te vei gândi la cât costă ultimul model de Peugeot, atunci îți meriți soarta pe deplin și ar trebui să incluzi în lista de lecturi viitoare și „Fram, ursul polar”.

portretul lui dorian gray, oscar wilde

7 Comentarii la “Dorian Gray și al său portret – recenzie”
  1. Bookish Style says:
    • Paul Catalin says:
      • Bookish Style says:
        • Paul Catalin says:
  2. claudia says:
    • Paul Catalin says:
  3. Rus Andreea says:

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *