De ce cărțile sunt superioare filmelor
Nu e chiar așa greu de explicat, deși intuiesc că o să am mulți combatanți care vor susține contrariul. Premisa de la care pornesc este că mesajul pe care îl transmite o producție cinematografică e perceput de două simțuri mari și late – vizual și auditiv. Iar mesajul brut ce stă la baza unui film se bazează în primul rând pe un scenariu – adică cuvinte scrise pe niște foi. Consider că acest mesaj brut este mult mai puternic decât forma finală a filmului.
Să analizăm puțin și în acest sens să luăm un mic exemplu. Cum poate fi transpusă o scenă în care un tip încaseză un pumn în stomac? Din perspectiva audio-vizuală percepem un cumul de imagini și sunete ce ne sunt impuse de regizorul scenei. Nu ne putem imagina scena în sine fiindcă o percepem deja din punct de vedere vizual și auditiv; putem în schimb doar să ne gândim la durerea personajului. În schimb, mesajul transmis cu ajutorul cuvintelor este net superior fiindcă autorul nu doar că ne poate povesti exact durerea și trăirile personajului (ex: X-ulescu m-a măsurat cu privirea de sus până jos, a început să-și macine dinții nervos iar apoi mi-a fulgerat o scurtă în stomac. Lovitura m-a îndoit; timp de trei secunde mi s-a oprit respirația, după care am început să inhalez aerul în reprize spasmodice; am simțit cum friptura în sânge servită la prânz se grăbește să-mi părăsească corpul iar apoi, după ce mi-am eliberat mațele de povara materială, am fost în stare să privesc atent silueta celui care mă pocnise), ci ne lasă să ne imaginăm întreagă scena după propriile noastre posibilități.
Iar în format video aceeași scenă ar arăta ceva în genul:
Cred că prin intermediul actoriei mesajul ne este livrat într-o formă diluată. Îl percepem mai ușor, bineînețeles, dar creierul are mai puține de procesat și de aici cred că se trage și lipsa de substanță a filmelor. E mult mai comod să vezi un film tocmai din acest motiv, pentru că domnul Creier funcționează la ralanti. Dar există și un revers al medaliei. Revers care pune ideea de lectură într-un avantaj clar. Având mai puține de procesat, creierul devine mai leneș și astfel își pierde, treptat, din abilități.
Concluzia e simplă și oarecum paradoxală. Deși atunci când citim o carte percepția este exclusiv vizuală, mesajul are un impact emoțional mai mare asupra noastră decât atunci când în procesul de percepere intervin și alte simțuri ajutătoare.
Nu sunt deținătorul adevărului absolut, așa că nu vă sfiiți să veniți cu argumente pro sau contra.
Sunt total de acord cu tine, mai ales ca in cazul unui film facut dupa o carte scenaristul are o maaaare putere de decizie in ceea ce priveste scena x sau y care si cum ar trebui reprezentata in film. Mie mi s-a intamplat de multe ori sa vad un film dupa ce am citit cartea respectiva si avantajul a fost de fiecare data de partea cartii. Plus ca au fost scene din carte pe care nu le-am regasit in film sau le-am gasit disparate sau…ma rog, lipsuri pe care nu le poti inlocui.
PS: Mi-a placut scenariul cu friptura de la pranz 🙂
Am văzut Solarisul lui Tarkovski, mi-a plăcut mult iar apoi am citit cartea lui Stanislaw Lem. Oricât de bun regizor a fost Tarkovski, nici el nu a reușit să egaleze măreția cărților. Eu am experimentat o chestie: m-am uitat o zi întreagă la filme (2-3 filme și apoi câteva episoade dintr-un serial) iar la finalul zilei aveam sentimentul că mi-am pierdut timpul. Filmele au farmecul lor, dar cred că le lipsește ceva…
M-ai facut curioasa cu privire la Solaris, pt ca eu sunt semi fan al filmelor SF, in schimb nu prea diger cartile de acest gen. O sa incerc totusi sa citesc Solaris, poate de data asta se schimba ceva. In ceea ce priveste experimentul cu filmele, eu am facut altceva. Am vazut prima parte a unei trilogii, apoi m-am apucat sa citesc toate cartile. La final am revazut filmul. Am avut un sentiment ciudat, ca lipseste ceva. Ramane de vazut ce reactie voi avea dupa vizionarea intregii trilogii.
Subscriu, și mie mi se pare imposibil ca un film sa redea atat de bine atmosfera unei carti. Am intalnit totusi 2 exceptii pana acum: ecranizarea “The Hours” a romanului omonim de Michael Cunningham (poate si datorita coloanei sonore care puncta momentele cheie) si “Never let me go” a lui Kazuo Ishiguro in ecranizarea cu Keira Knightley si Carey Mulligan.
N-am văzut filmele, n-am citit nici cărțile. Faza e că un film ține cam două ore. Pe când o carte o citești, de regulă, în decursul a câteva zile. Cred că se creează o legătură mult mai strânsă între carte și cititor decât între film și privitor.