Cum am “absurzit” după ce l-am cunoscut pe Kafka

Într-o toamnă pierdeam vremea prin sufrageria unui prieten, cercetând curios carțile vechi ce se îngrămădeau în biblioteca sa, când am dat peste “Procesul lui Kafka”. Pe vremea aceea lucram la un ziar local, eram responsabil pe rubrica “infracționalitate” și fără să stau pe gânduri am șterpelit cartea lui Kafka, uitând sa îmi mai fac ulterior procese de conștiință pe marginea acestui subiect. Auzisem de Kafka dar nu citisem nimic de el, și pentru că mă plimbam zilnic pe holurile tribunalelor în căutare de știri, mi-am zis că nu ar strica să răsfoiesc filele cărții și eventual să îmi îmbogățesc cunoștințele juridice, cel puțin așa speram eu la vremea aceea.

Mărturisesc că micuța cărțulie mi-a împodobit multă vreme noptiera fără să fie atinsă în vreun fel cu intenția de a fi lecturată. Primele pagini au curs ușor, însă pe la jumătatea cărții m-am împotmolit și am lungit-o așa câteva săptămâni bune. Când începusem să parcurg cartea eram puțin nedumerit, nu înțelegeam stilul, toată acțiunea mi se părea confuză, halucinantă și așteptam cu sufletul la gură un deznodământ care să descâlcească ițele și să facă lumină în cazul lui K. Bineînțeles că eram foarte naiv pe vremea aceea, dar aveam însă o scuză – nu făcusem încă cunoștință cu evreul timid și complexat, cunoscut sub numele de Franz Kafka.

După ce m-am dumirit care e treaba cu individul care a avut ca ultimă dorință înainte de moarte să îi fie arse toate manuscrisele, am devenit tot mai interesat de lucrările lui. Castelul, Metamorfoza, Un doctor de țară și, cel mai recent, America, mi-au trecut prin mână, reușind să îmi provoace câteva insomnii și să mă facă să mă uneori să empatizez cu domnul K sau celelalte personaje kafkiene.

Când am început să citesc America, știam exact la ce să mă aștept. Dar asta nu înseamnă că distinsul Kafka nu m-a surprins.

Karl Rossmann, un puști neamț de vreo 16 ani este fugărit de familie în America după ce a pătat numele familiei și a lăsat cu burta la gura o menajeră. Din paginile romanului aflăm însă că menajera a fost de fapt cea care l-a sedus pe bietul Karl, prin această întâmplare Kafka voind parcă să pună pecetea de nevinovat asupra capului tânărului Rossman încă de la debutul acțiunii. Nu voi intra în detalii în ceea ce privește acțiunea pentru că oricum la Kafka nu conteaza acțiunea (foarte săracă de altfel) cât suferința absurdă a personajelor și modul ironic în care acestea sunt creioante. Totuși voi încerca să trec în revistă întâmplările care l-au transformat pe Karl într-un personaj 100% kafkian.

Ajuns în America, Karl Rossmann, hotărât să își facă o carieră, e decis să înceapă de jos, convins fiind că doar așa va reuși să răzbească. Aceasta a fost și logica pentru care a acceptat o slujbă de liftier, micul imigrant dovedindu-se a fi printre cei mai conștiincioși angajați. Prietenia lui Karl cu nocivii Robinson și Delamarche avea însă să-l coste iar tânărul european sosit de curând pe “tărâmul făgăduinței” se va înfunda tot mai adânc în capcana absurdă și fără scăpare pe care Kafka le-a întins-o fară milă personajelor sale.

Deși nu sunt foarte mult pasaje în care Kafka sa insiste asupra diferențelor dintre civilizația europeană și cea americană, ironiile subtile nu lipsesc. Spre exemplu, la interviul de angajare pentru Teatrul în aer liber din Oklahoma, ghișeul destinat imigranților europeni era situat într-un colț, izolat de celelalte.

Numai că aici se află că frecventase gimnaziul și Karl fu trimis la biroul foștilor elevi de gimnaziu. Aici declară că frecventase un gimnaziu din Europa și i se spuse imediat că nu ține nici de acest birou; fu îndrumat către biroul celor care au studiat în gimnaziile din Europa. Acest birou era instalat într-o baracă la marginea extremă a stabilimentului; nu numai că era cea mai mică dintre barăci, dar era și mai joasă.

Din câte știu, Kafka și-a propus ca “America” să fie un roman de mari dimensiuni, paginile publicate până acum fiind doar un preambul, o introducere pentru “Omul care a dispărut”, titlul pe care l-a atribuit scriitorul ultimului său roman. Sincer să fiu nu m-a încercat niciun sentiment de regret că aventura europeanului Karl s-a terminat brusc fiindca creatorul său a trecut în neființă înainte să îl facă să dispară. Din acest punct de vedere aș putea spune ca micul Karl e un privilegiat, întrucât urcându-se în trenul spre Oklahoma, a scăpat de nemiloasa soartă pe care i-o pregatise, fără îndoială, Franz Kafka.