Cezar Birotteau s-a mărit și apoi, firește, a decăzut

Am început să îl citesc pe Balzac după ce am lecturat biografia acestuia de pe Wikipedia. Cică pe la 20 de ani Honore de Balzac se milogește pe lângă ta-su să nu-l trimită la muncă, pentru că el vrea să devină scriitor. După vreo doi petrecuți la Paris se întoarce acasă, la Villeparisis, singura sa scriere fiind o tragedie în versuri – Cromwell. Familia sa nu prea a fost încântată de abilitățile de scriitor ale puișorului Honore iar un prieten de familie i-a spus cu mâna pe inimă „Fă orice, numai literatură nu!”. Tânărul Balzac nu s-a grăbit să îi asculte sfaturile, a continuat sa scrie iar restul e istorie.

Recunosc că m-a atins acest moment din viața scriitorului francez mai ales că atunci când îl descoperisem mă aflam într-o situație asemănătoare. Mulți îmi spuneau să fac un bine societății și să nu mă ating de stilou prea des. Naiv și sentimental, mi-am cumpărat într-o seară vreo trei cărți de Balzac, sperând că celebrul Balzac îmi va deschide un nou drum în viață.

Cum m-a păcălit Balzac

Prima carte de Balzac pe care am citit-o a fost „Femeia la treizeci de ani”. Mi-a luat două săptămâni să trec de primele 50 de pagini, încă două să le citesc pe următoarele 50 și tot așa. După ce am terminat de parcurs cartea celui care nu a vrut să asculte de sfatul prietenului părinților său, mi-am promis că mai degrabă îmi trag un glonț în cap decât să îmi frig creierii și cu alte cărți ale distinsului scriitor. O lună mai târziu m-am apucat de “Eugenie Grandet” iar acum vreo câteva săptămâni aveam de ales între „Istoria măririi și decăderii lui Cezar Birotteau” și „Ulise” de Joyce. M-am speriat de grosimea cărții irlandezului și am zis să mai bag ceva de Balzac, că poate dă bine la CV. Despre” Femeia la 30 de ani” și „Eugenie Grandet” o să vă povestesc într-un post viitor, momentan mă roade vezica să scriu despre „Istoria măririi și decăderii lui Cesar Birroteau”.

Dacă ar trăi și acum, Balzac ar citi Radu F. Constantinescu și Blogul lui Otravă

Știu că mulți o să fie oripilați despre ceea ce o să scriu despre distinsul Balzac fiindcă domnia sa a fost un mare scriitor iar eu nu am dreptul să îmi dau cu părerea despre el, eu fiind un nimeni. Țeapă, trăim într-o democrație (aproximativ) iar farmecul e că un neica nimeni cu caș la gură se poate lega în voie de Balzac.

În „Istoria măririi și decăderii lui Cezar Birotteau”, Honore de Balzac ne prezintă mărirea și apoi, bineînțeles, decăderea lui Cezar Birotteau. Ce îmi place mie la Balzac e că omul își dă spoilere singur la fiecare pagină. Nu ratează niciun moment să îi zică cititorului chiar din primele pagini ce o să se întâmple în următoarele 300. O altă chestie exasperantă la Balzac e că bagă citate siropoase din două în două rânduri. Mă jur că dacă Balzac ar mai trăi ar citi probabil Blogul lui Otravă și Radu F. Constantinescu. Asta nu înseamnă că îl asociez pe Balzac cu cele două entități dar, păstrând proporțiile, la tonele de clișee și sirop pe care le bagă câteodată, aproape că îți vine să faci o serie de analize după ce ai terminat de citit, să fii sigur că nu te-ai îmbolnăvit de diabet.

Durerea înnobilează persoanele cele mai vulgare, căci are măreția ei. Și, pentru a te împărtăși de la această lumină, e de ajuns să fii sincer.

Revenind la Cesar Birotteau, Balzac ne zice încă din capul locului că personajul principal e „un negustor de articole de parfumerie, ajutor de primar în arodismentul al doilea din Paris și cavaler al Legiunii de onoare”. După trei kilometri de titluri și funcții aflăm că dragul de Birotteau e un parfumier dornic să parvină ce dorește să facă cât mai mulți bani, să organizeze baluri, să își mărite fata, pe care Balzac ne-o prezintă ca pe un simbol al frumuseții, cu vreun mahăr și tot așa. Dramatismul e prezent la fiecare pas. Constance, soția lui Birotteau, care și ea a fost incredibil de frumoasă în tinerețe, are un feeling că afacerea în care vrea să intre Cezar, convins fiind că va da o lovitură de zile mari, s-ar putea dovedi primejdioasă. Oaia neagră a acestui roman e du Tillet, un fost ajutor al lui Birotteau, care a fost prins pe când își fura stăpânul și, pentru a se răzbuna, și-a propus să îl ruineze pe săracul Cezar.

V-aș putea povesti mai multe despre Istoria și mărirea lui Cezar Birotteau dar Balzac o să vă dea destule spoilere, nu aveți nevoie și de mine. Francezul și-a făcut bine treaba. Încă doi, trei ca ăștia și nu mai am despre ce scrie.

Dar devine necesar să explicăm celor ce n-au fericirea să fie negustori cum se desfășoară drama unui faliment ca să înțeleagă în ce fel constituie el la Paris una dintre cele mai monstruoase farse legale și cum falimentul lui Cezar avea să fie o enormă excepție.

Mulțam, nea Balzac. De acum încolo nu ne rămâne decât să citim pagini întregi despre istoria falimentului în Franța și să vedem cum falimentul lui Birotteau e cu totul diferit. Nu că aș fi eu un mare telenovelist dependent de firul poveștii, dar nici să bagi un spoiler de toată frumusețea când ți-e lumea mai dragă. Și ca să nu ziceți că sunt hater până în măduva oaselor, am strecurat mai jos și un citat care mi-a plăcut, oarecum.

Nu înseamnă oare să lingușești prea mult societatea când îi zugrăvești mereu pe oameni în culori false și nu descoperi unele din adevăratele cauze ale necazurilor lor care se datoresc atât de des bolii?