Bătrânul și marea – Ernest Hemingway. Un omagiu închinat singurătății
„Bătrânul și marea” este opera care l-a consacrat definitiv pe Ernest Hemingway. Romanul a fost publicat în anul 1952 iar un an mai târziu scriitorul american a primit Premiul Pulitzer, pentru ca în 1954 să primească și Premiul Nobel pentru Literatură.
„Bătrânul și marea” e a doua carte de Hemingway pe care am citit-o, prima fiind Fiesta, despre care am scris acum ceva timp. Romanul este foarte scurt, ușor de parcurs și, ca în restul operelor sale, Hemingway nu se complică deloc, firul narativ desfășurându-se foarte simplu și natural.
Personajul principal al scrierii este Santiago – un bătrân pescar cubanez ce nu reușise să prindă niciun pește de optzeci și patru de zile. Iar toată acțiunea îl are în prim plan pe bătrânul pescar, excepție făcând primele și ultimele pagini ale romanului, atunci când apare și Manolin – un puști care obișnuia să îl asiste pe Santiago la pescuit, dar care a fost încredințat altor pescari de către părinții lui.
Era un om prea simplu ca să se întrebe când ajunsese la starea de umilință. Dar știa că ajunsese la ea și mai știa că nu era ceva rușinos și că nu presupunea pierderea mândriei autentice.
Deși am specificat la începutul acestuia articol că Santiago este personajul în jurul căruia se învârte acțiunea, m-am răzgândit între timp. De fapt Marea este personajul principal din acest roman.
Un bătrân care prinde-un pește
În cea de-a optzeci și cincea zi Santiago se aventurează din nou pe mare și prinde un pește spadă imens. Un pește atât de mare încât bătrânul pescar se luptă trei zile să-l omoare, timp în care este remorcat în larg de către peștele ce nu voia sub niciun chip să se dea bătut. Momentul de glorie al bătrânului este de scurtă durată fiindcă după ce reușește să omoare peștele și să-l ancoreze de barcă este atacat de rechini. Iar mai departe totul se concentrează în jurul luptei pe care pescarul o are de dat pentru a ajunge cu captura sa la țărm.
Bătrânul văzuse mulți pești mari la viața lui. Văzuse mulți pești care cântăreau peste jumătate de tonă și până acum prinsese doi cam așa de mari, dar niciodată când era singur. Acum era singur, nu mai vedea tărmul și era legat de cel mai mare pește pe care îl văzuse vreodată, mai mare decât auzise el vreodată că ar putea exista, iar mâna stângă îi rămăsese în continuare la fel de strânsă ca ghearele încleștate ale unui vultur.
Despre singurătate și alte metafore
Bătrânul și marea este un roman al metaforei. Marea se poate identifica cu viața – cu toate vicistitudinile și bucuriile ei, în vremea ce Santiago este imaginea celui ce nu are altă variantă decât lupta – indiferent dacă această luptă îl va schilodi pe viață. Și, mai mult decât atât “Bătrânul și marea” reprezintă un omagiu adus singurătății. Pentru că, în viziunea lui Hemingway, pentru a reuși ai nevoie în primul rând de singurătate. Cred că tocmai la acest aspect s-a referit scriitorul american când l-a aruncat pe bătrânul Santiago, complet singur și neajutorat, într-o luptă inegală în mijlocul mării.
Omul e făcut să nu fie înfrânt. Un om poate fi distrus, dar nu înfrânt.
