Am pornit împreună cu Haruki Murakami “în căutarea oii fantastice”

„În căutarea oii fantastice” este cel de-al treilea roman scris de Haruki Murakami pe care l-am citit. Am povestit lunile trecute cum m-am întâlnit cu Murakami în „Pădurea Norvegiană”, pentru ca mai apoi să citesc și „La sud de graniță, la vest de soare”. Murakami m-a prins destul de mult, mi-a plăcut stilul din cele două cărți și aveam așteptări mari de la acest roman.

M-am aruncat în lectura cărții extrem de entuziasmat, dar fie am avut eu o dispoziție proastă, fie am citit superficial, pentru că după ce am terminat de întors și ultima pagină am rămas puțin dezamăgit. Parcă mă așteptam la mai mult, mai ales că auzisem că “În căutarea oii fantastice” ar fi fost romanul care l-a propulsat pe Murakami în topul autorilor niponi.

Un scurt rezumat

Lectura romanului e facilă, avem de-a face cu un singur plan narativ și cu un narator fără nume. Din primele pagini aflăm că naratorul fără nume deține o mica firmă de publicitate din Tokyo și tocmai a divorțat de soția sa. Fără a avea aspirații mărețe, personajul principal își duce existența banală de pe o zi pe altă și absolut nimic nu ne dă de bănuit că ceva s-ar putea schimba într-o bună zi.

Un personaj extrem de interesant mi s-a părut a fi Șobolanul. Vechi prieten de-al naratorului, acesta îi trimite regulat niște scrisori destul de stranii și confuze. La un moment dat atașează într-o scrisoare și o fotografie cu câteva oi și îi cere prietenului său s-o publice. La scurt timp după publicarea fotografiei în biroul personajului principal se înființează un tip misterios, secretarul unuia dintre cei mai mari interlopi din Japonia. La sugestia lui analizează mai bine fotografia și observă o oaie neobișnuită, cu o stea maronie pe spate, ce nu aparține niciunei rase.

Oi. M-am ridicat de pe canapea, am luat de pe biroul partenerului meu fotografia și m-am așezat la loc. Vreo douăzeci de secunde bune m-am tot holbat la ea, sugând cuburile de gheață cu gust de whisky și străduindu-mă să înțeleg ce semnificație avea. În fotografie se vedea o turmă de oi pe o pășune. La marginea pășunii creșteau niște mesteceni. Erau uriași, specifici regiunii Hokkaido, nu piperniciți ca aceia ornamentali din oraș care străjuiau intrarea în cabinetele stomatologice. Patru urși la un loc nu le-ar fi putut cuprinde trunchiul cu labele. Judecând după aspectul frunzelor, fotografia fusese făcută primăvara. Crestele munților din fundal mai păstrau încă zăpada, la fel și văile dintre versanți. Era probabil aprilie sau mai, când pământul e reavăn din cauza zăpezii topite. Cerul era albastru (cel puțin așa-mi imaginam din fotografia alb-negru, dar putea la fel de bine să fie și roz), cu nori albi și subțiri peste crestele munților. Oricât mi-aș fi bătut capul, turma de oi nu era decât o turmă de oi, iar norii albi, niște simpli nori. Atât și nimic mai mult.

Fără a apela la prea multe cuvinte, secretarul interlopului îl trimite pe personajul principal în căutarea oii fantastice, dându-i de înțeles că întreaga sa viață depinde de găsirea oii. Astfel acesta nu are de ales și pleacă împreuna cu prietena sa cu urechi paranormale pe insula Hokkaido pentru a găsi oaia.

„În căutarea oii fantastice” e un roman al regăsirii de sine, iar căutarea oii devine de fapt o căutare existențială, metafizică. Văzusem pe undeva că personajul principal ar fi întruchiparea Japoniei de după al doilea război mondial, o țară dezorientată în căutarea unor noi valori naționale. Nu bag mâna în foc că ar fi chiar așa. Pe mine cel puțin nu m-a dus capul să mă gândesc la asta.

Deși Murakami m-a dezamăgit puțin, sunt în continuare la fel de curios și de celelalte scrieri ale sale. „Kafka pe malul mării” și „Cronica păsării arc” sunt următoarele două cărți ale japonezului pe care le voi citi. Nu știu încă ordinea.

Cartea poate fi cumpărată de pe elefant.ro sau libris.ro.

*foto