Seducătoarea din Florența – Salman Rushdie. Basme cu indieni
M-am apucat de “Seducătoarea din Florența” cu o oarecare teamă din pricina prejudecăților mele legate de locuitorii celei de-a doua țări din lume ca populație. Dar cum Salman Rushdie locuiește de mulți ani în Marea Britanie, mi-am zis că n-o să mor dacă o să citesc măcar unul din romanele sale, mai ales că tot auzit de-a lungul timpului elogii peste elogii la adresa sa.
Primele 20-30 de pagini mi-au plăcut, se întrevedea o frumoasă atmosferă de basm construită în jurul unui personaj misterios. Au urmat însă alte 20-30 de pagini în care Salman s-a grăbit să-mi înfățișeze ale personaje, care aparent nu aveau nicio legătură între ele, alte locuri, alte întâmplări și în acel moment am început să mă țin cu mâinile de cap.
Cred că de vină or fi lentoarea și conservatorismul meu, dar încrengătura de personaje și întâmplări m-a dat peste cap. Avem pe de-o parte două mari orașe, reprezentante ale unor civilizații diametral opuse, Fatehpur Sikri și Florența. Pe de altă parte avem și câteva personaje extrem de interesante precum împăratul Akbar cel mare, Salim – fiul preferat al împăratului, curva scheletică Mohini, Abul Fazl – omul care le știa pe toate; precum și cei trei buni prieteni din Florența ale căror destine sunt separate în mod tragic pentru ca mai apoi să se reîntâlnească și bla, bla – mai departe giumbușlucuri literare comerciale, răsturnări de situație, o scriitură simplă, liniară și ușor digerabilă.
La început au fost trei prieteni, a zis el molcom. Niccolo “Il Machia”, Agostino Vespucci și Antonio Argalia. Lumea copilăriei lor era o pădure fermecată. Apoi părinții lui Nino au fost uciși de ciumă. El a plecat să-și caute norocul, iar ceilalți doi nu l-au mai văzut niciodată.
De ce mi-a fost frică nu am scăpat, adică de stilul acela indian care îmi provoacă insomnii, cu împărați, prințese, acțiune pe nu știu câte planuri și, ce să vezi!, la final toate ițele sunt descâlcite, toate se leagă și rămâi prost. Ei bine, nu rămâi chiar prost fiindcă Salman Rushdie nu e un scriitor de duzină, are talent cu carul, are un stil frumos dar totusi, pe mine unul nu m-a dat pe spate. După ce termin de citit o carte am obiceiul să mă uit în tavan preț de câteva secunde și să reflectez asupra celor citite. La finalul romanului lui Rushdie am privit spre tavan câteva secunde și, pentru că aveam o varză completă în cap, am abandonat orice tentativă de analiză.
Nu zic că “Seducătoarea din Florența” o fi vreo carte proastă, Doamne Ferește!, doar că pe mine pur și simplu nu m-a prins stilul. Așa că o să-l las pe Rushdie în pace, cel puțin o vreme, și o să mă întorc la oile mele. Sau la ale lui Murakami.
Asta rămânea dintr-o ființă umană atunci când îi luai casa, familia, prietenii, orașul, țara, universul: o făptură fără context, al cărei trecut se estompase și al cărei viitor era sumbru, o entitate deposedată de nume, de sens, de tot ce însemna viață, cu excepția unei inimi care încă mai bătea, pentru o vreme.
Cartea poate si comandată online de pe elefant.ro sau libris.ro.
Acum vreo 2-3 ani am inceput sa citesc un alt roman al lui Rushdie, Rusinea. Are un stil foarte ciudat si pe la jumatate, am abandonat cartea. Cred ca preferinta pentru un autor tine si de preferintele noastre 🙂
Din Rushdie am citit Copiii in miez de noapte. Romanul e mare, dar merge lecturat destul de usor si de placut, daca reusesti sa treci de pactul cu latura usor paranormala a personajului. Totusi, nu-ti va spune mare lucru… despre mizeria umana ai aflat deja din romane, daca ai fost atat de pasionat si ai ajuns pe acest blog… Am citit recent din Jean-Marie Gustave Le Clézio o carte al carei titlu, in traducerea romaneasca , e Africanul. E subtire cat un deget si iti poate spune tot atat de mult cat Pacientul englez sau cat un Celine… Si ce spune e suficient pe problema asta.
Și eu am început Rușinea lui Rushdie, dar am abandonat- pe la jumătate. N-am gustat deloc amestecul autorului în roman în felul în care o face el.
Mai am Versetele Satanice, încă nu am curaj să o încep.
La mine e simplu, dacă nu-mi place de un autor, îl ocolesc și punct. Poa’ să fie el și Proust, dacă mi s-a cășunat, nu-i mai deschid nicio carte.
Nu am citit nicio carte de-a lui, iar dupa ce ti-am citit opiniile probabil nu il voi aborda prea curand.
Nu trebuie să te lași influențat de recenzia mea. Eu sunt un cititor mai dificil, poate că ție o să-ți placă, mai ales că ești un mare fan al romanelor de ficțiune istorică.