O glumă de la Saramago despre procesul creației divine

O glumă de la Saramago despre procesul creației divineAm observat că zilele trecute s-au dus adevărate bătălii mediatice pe marginea subiectului “predarea religiei în școală”, cu tabere pro și contra, extrem de îndârjite în a-i explica una celeilate că raționamentul pe care își bazează argumentația este greșit. Nu doresc să intru în aceasă dispută, n-am chef de discuții interminabile și inutile. Vreau să aduc însă în atenția vostră un scurt fragment (ok, nu e chiar așa de scurt) din “Peștera” lui Saramago în care scriitorul portughez ne povestește o glumiță despre procesul creației divine. Știam de ceva vreme această anecdotă, dar modul în care a scris-o Saramago e absolut delicios:

Revenind la creatorul care a trebuit să bage bărbatul în cuptor, episodul s-a petrecut așa cum vom explica, de unde se va vedea că frustrantele tentative la care ne-am referit au rezultat din insuficienta cunoaștere pe care numitul creator o avea în privința temperaturilor de coacere. La început, a făcut din lut o figură umană, de bărbat sau de femeie, nu are importanță, a pus-o în cuptor, episodul s-a petrecut așa cum vom explica, de unde se va vedea că frustrantele tentative la care ne-am ferit au rezultat din insuficienta cunoaștere pe care numitul creator o avea în privința temperaturilor de coacere. La început, a făcut din lut o figură umană, de bărbat sau de femeie, nu are importanță, a pus-o în cuptor și a aprins focul necesar. După un interval care i s-a părut suficient, a scos-o și, Dumnezeule, i-a sărit inima din piept. Figura ieșise neagră ca smoala, nu semăna deloc cu imaginea pe care și-o făcuse despre cum trebuia să arate bărbatul. Totuși, poate fiind încă la începutul activității, n-a avut inima să distrugă nefericitul produs al lipsei sale de talent. I-a dat viață, cu un bobârnac în cap, după cum se presupune, și l-a trimis la plimbare. A modelat altă figură, a pus-o în cuptor, dar, de astă dată, a fost atent la foc. A reușit, dar a exagerat cu grija, pentru că figura se ivi albă precum cel mai alb din toate lucrurile albe. Nu era încă ce voia. Totuși, în ciuda noii greșeli, nu și-a pierdut răbadarea, probabil chiar s-a gândit, indulgent, Săracul, nu e vina lui, în sfârșit, a dat viață și acestui om și l-a trimis la plimbare. Pe lume se aflau așadar deja un negru și un alb, dar neîndemânaticul creator nu reușise încă creatura pe care o visase. S-a apucat din nou de treabă, altă figură umană și-a ocupat locul în cuptor, problema, chiar neexistând încă pirometrul, trebuia să fie mai ușor de soluționat de acum înainte, secretul era să nu se încălzească cuptorul nici prea mult, nici prea puțin și, fiind această socoteală de trei, ar fi trebuit să fie ultima oară. N-a fost. E adevărat că noua figură n-a ieșit neagră, e adevărat că n-a ieșit albă, dar, o, ceruri, a ieșit galbenă. Oricine ar fi renunțat, ar fi trimis la repezeală un potop ca să termine cu albul și cu negrul, i-ar fi rupt gâtul omului galben, era o concluzie logică a gândului care-i trecuse prin minte sub formă de întrebare. Dacă nici măcar eu nu sunt în stare să fac un om ca lumea, cum voi putea mâine să-i cer socoteală de greșelile lui. Timp de câteva zile, improvizatul nostru olar n-a mai avut curajul să intre în olărie, dar apoi, cum se spune, mâncărimea creației l-a apucat din nou și, după câteva ore, a patra figură era modelată și gata să meargă la cuptor. Presupunând că deasupra acestui creator se afla alt creator, e foarte probabil că de la cel mai mic la cel mai mare s-a ridicat ceva ca o rugă, o implorare, o rugăciune, ceva de genul, Nu mă lăsa baltă. În sfârșit, cu mâini nerăbdătoare a introdus figura de lut în cuptor, apoi a ales cu minuție și a cântărit cantitatea de lemn care i s-a părut mai potrivită, a eliminat lemnul verde și pe cel prea uscat, a scos o creangă care ardea prost și fără viață, a pus alta care dădea o flacără veselă, a calculat cu aproximația posibilă durata și intensitatea căldurii și, repetând implorarea, Nu mă lăsa baltă, a apropiat un chibrit de combustibil. Noi, oamenii de acum, care am trecut prin atâtea situații de stres, un examen dificil, o iubită care a lipsit de la întâlnire, un copil care se lăsa așteptat, o slujbă care ne-a fost refuzată, ne putem imagina cât a suferit acest creator în timp ce aștepta rezultatul celei de-a patra tentative, sudorile care probabil n-au fost înghețate numai din pricina apropierii de cuptor, unghiile roase până la carne, fiecare minut care trecea îi lua zece minute de viață, pentru prima oară în istoria diverselor creații ale lumii-univers însuși creatorul a cunoscut chinurile care ne așteaptă în viața eternă, pentru că e eternă, nu pentru că e viață. Dar a meritat osteneala. Când creatorul nostru a deschis ușa cuptorului și a văzut ce era înăuntru, a căzut în genunchi, extaziat. Omul nu mai era nici negru, nici alb, nici galben, era roșu, roșu ca aurora și apusul, roșu ca lava aprinsă a vulcanilor, roșu ca focul din care ieșise, roșu ca sângele care-i curgea deja prin vine, pentru că această figură omenească, fiind cea dorită. N-a avut nevoie de bobârnac, a fost de ajuns să i se spună, Vino, și ea a ieșit pe propriile picioare din cuptor. Cine nu știe ce s-a întâmplat în epocile posterioare, în ciuda mulțimii de erori și de neliniști, sau datorită lor, prin virtutea instructivă și educativă a experimentării va spune că povestea a avut până la urmă un final fericit. (Peștera – Jose Saramago)

4 Comentarii la “O glumă de la Saramago despre procesul creației divine”
  1. Ovi says:
  2. Mircea Ivanof says:
  3. Cipextern says:
  4. Cipextern says:

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *