Numele trandafirului – Umberto Eco

Numele trandafirului – Umberto EcoCam cum e să ai un blog de cărți dar să nu fi citit nimic de Umberto Eco? Ei bine, aș putea vorbi foarte ușor din experiență fiindcă m-am aflat în această situație până de curând, motiv pentru care, cu scopul de a remedia acest handicap, am citit “Numele trandafirului”.

„Numele trandafirului” a fost publicat în anul 1980, fiind romanul de debut al lui Umberto Eco, bucurându-se de o popularitate imensă imediat după lansare. Șase ani mai târziu a fost turnat și un film, cu Sean Connery în rolul principal.

Nu o să mint, nu am găsit deloc facilă lectura romanului, deși a avut efectul de a mă ține în priză până la orele târzii ale nopții.  Acțiunea se petrece în noiembrie 1327 la o mănăstire din Italia, acolo unde un călugăr moare în ipostaze dubioase, iar din acest motiv la abație apar fratele Guglielmo, un bătrân călugăr franciscan, și Adso, un tânăr călugăr bendictin aflat în perioada de ucenicie. Faptele sunt narate din perspectiva tânărului Adso, romanul fiind înțesat de referințe cu privire la evenimentele religioase ale epocii, controverse și dispute legate de interpretarea scripturilor, trimiteri spre nu știu câte sute de cărți și multe astfel de elemente care au rolul de a îmbăta efectiv sărmanul cititor. Doar că nu e o beție grea, cum e cea cu votcă, spre exemplu, după care te doare capul o săptămână, ci e o beție a simțurilor, o beție în care simți cum creierul stă aproape să îți explodeze, dar parcă tot mai vrei să citești și următorul capitol.

Investigând moartea misterioasă a călugărului miniaturist Adelmo din Otranto, Guglielmo și Adso se lovesc de gurile ferecate ale călugărilor, dar, având cheițe pe măsurile lor, bătrânul Guglielmo reușește să scoată câteva informații care însă au rolul de a spori și mai mult confuzia din jurul morții călugărului descoperit fără suflare într-o râpă.

Atent, cu o intuițe demnă de un detectiv, Guglielmo începe să împartă călugării abației în suspecți și nevinovați, dar toate calculele îi sunt date peste cap când suspecții principali încep să moară pe capete. Astfel, Venanzio din Salvemec este descoperit mort la începutul celei de-a doua zile în hârdăul cu sânge de porc iar Berengario, cel de-a treilea mort, este găsit înecat în cadă. Iar șirul morților nu se oprește aici, bieții călugării din abație picând pe capete ca muștele.

Având dezlegare de la abatele Abbone să cutreiere toată mănăstirea și să interogheze pe oricine, Guglielmo este contrariat de faptul că nu i s-a permis și accesul în bibliotecă, fiind convins de faptul că celebra bibliotecă a abației ascunde misterele morților.

Așa cum am amintit și mai sus, romanul este plin de diverse descrieri (deloc scurte) despre modul în care călugării din secolul al XIV își duceau simpla lor viață. Și chiar dacă unele pot părea epuizante, mie mi-a plăcut stilul lui Umberto Eco de a descrie această atmosferă medievală.

Călugării erau în stranele lor, șaizeci de figuri pe care rasa și gluga le făceau egale, șaizeci de umbre abia luminate de flacăra trepiedului cel mare, șaizeci de voci unite întru proslăvirea Atotputernicului. Și ascultând această mișcătoare armonie, vestibul al bucuriilor din paradis, m-am întrebat dacă într-adevăr abația era cuib de taine ascunse, de încercări neîngăduite de a le da pe față și de grele amenințări. Pentru că îți apărea în schimb acum ca un mănunchi de virtuți, relicvar de înțelepciune, arcă a prudenței, turn al științei, lăcaș al blândeții, bastion al tăriei sufletești, cădelniță de sfințenie.

Deși nu primește binecuvântarea abatelui de a pătrunde în bibliotecă, bătrânul Guglielmo așteaptă căderea nopții pentru a găsi o cale de acces în locul în care el spera că va găsi răspunsul mult așteptat. Doar că biblioteca se înfățișează lui Guglielmo asemenea unui labirint plin de primejdii în care poți intra cu ușurință, evadarea fiind aproape imposibilă.

Nu mă miram că taina nelegiurilor se învârtea în jurul bibliotecii. Pentru acești oameni devotați scripturilor, biblioteca era în același timp Ierusalimul ceresc și o lume subpământeană la granița dintre pământul necunoscut și tărâmul infernului. Ei erau dominați de bibliotecă, de făgăduințele ei și de opreliștile ei. Trăiau cu ea, pentru ea și pentru împotriva ei, trăgând cu păcat nădejdea că într-o zi o să-i rupă toate pecețile tainelor. De ce să nu fi vrut să înfrunte moartea, pentru a-și satisface  pe cineva să se apropie de un secret de-al lor păstrat cu sfințenie?

Pe lângă ancheta întreprinsă de Guglielmo, romanul surprinde foarte bine și o serie de probleme delicate de morală și religie ce se întind pe zeci de pagini. Și chiar dacă aceste discuții teologice pot părea plictisitoare la o primă vedere, pe mine m-au făcut foarte atent, mai ales discuția despre râs – dacă râsul și umorul sunt sau nu un păcat, că cică Hristos n-ar fi râs niciodată. Nu zău, dar când a participat la nunta din Cana Galileii ce a făcut, a prefăcut încruntat apa în vin și nici măcar nu a zâmbit? Oricum, foarte interesante problemele de morală aduse în discuție de Umberto Eco.

Despre această carte s-au spus incredibil de multe, așa că nu are rost să mă întind pe mii de cuvinte cu o recenzie inutilă. “Numele trandafirului” este un must read pentru împătimiții de lectură, și nu numai, pentru că poate deschide noi orizonturi, dar, datorită complexității și a stilului elaborat, ai nevoie de o minte limpede și de un carnețel în care să-ți notezi alături de Guglielmo călugării suspecți și să alcătuiești harta abației pentru a-l da în vileag pe autorul misterioaselor crime.

Cartea „Numele trandafirului” poate fi cumpărată online de pe elefant.ro sau libris.ro.

*foto

3 Comentarii la “Numele trandafirului – Umberto Eco”
  1. dragdelectura says:
  2. stefan says:
    • dragdelectura says:

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *