Mici destăinuiri (la o bere) ale scriitorilor privind procesul creației

Mici destăinuri (la o bere) ale scriitorilor privind procesul creațieiAm fost zilele trecute la o bere cu nea’ Dosto (tipul ăla care scrie romane – F.M. Dostoievski, îl știți voi) și după ce ne-am amețit puțin am îndrăznit să-l întreb cum procedează când scrie, care sunt ritualurile lui și dacă are superstiții asemănătoare cu ale jucătorilor de fotbal. Iar în timp ce-mi povestea cu înflăcărare, ne-am întâlnit în crâșma noastră atemporală și cu alți prieteni buni de pahar – Cehov, Sabato, Cioran, Tatiana Tolstaia, o tipă care trage pe nas, și încă un tip timid, Marcel cred că-i spune… Marcel Proust parcă.

Dosto mi-a spus că nu suportă camerele mici, el fiind obișnuit să se plimbe într-una dintr-un capăt al odăii în celălalt. Am uitat să-l întreb pe unde mai locuiește acum, se mută destul de des, ultima dată locuia într-o garsonieră în Berceni.

Am observat că într-o încăpere prea strâmtă până şi gândurile ţi le simţi înghesuite. Iar mie, când meditam la viitoarele mele romane, îmi plăcea întotdeauna să mă plimb prin odaie de la un capăt la celălalt. Şi, pentru că veni vorba de scrierile mele, nu ştiu de ce, dar mi-a fost mult mai drag să le gândesc, închipuindu-mi cum le voi scrie, decât să le aştern pe hârtie; şi nu din lene, vă asigur. Atunci, de ce oare? (Fiodor Mihailovici Dostoievski – Umiliți și obidiți)

Sabato, un moșulică flecar cu niște ochelari imenși, mi-a mărturisit că el nu ar putea reda nici măcar într-un milion de pagini o simplă scenă în care un băiat sărută o fată.

Un băiat săruta o fată. Trecu un vânzător de înghețată  Laponia pe bicicletă: îl chemă. Își mâncă înghețata, stând pe parapet și uitându-se iar la monstru, milioane de bărbați, de femei, de copii, de muncitori, de funcționari, de rentieri. Cum să vorbești despre toți? Cum să reprezinți acea realitate fără număr într-o sută de pagini, într-o mie, într-un milion de pagini? (Ernesto Sabato – Despre eroi și morminte)

Foarte morbidă a fost intervenția lui Cioran și aproape că ne-a întristat pe toți când a început să vorbească despre moarte și sinucidere. Noroc că i-am închis gura cu o halbă de bere.

Sunt experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. După ele, simți cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuită își pierd orice farmec și orice seducție. Dacă totuși trăiești, aceasta se datorează capacității de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creația este o salvare temporară din ghearele morții. (Emil Cioran – Pe culmile disperării)

Anton Pavlovici Cehov, un medic de țară (așa părea după îmbrăcăminte) a început să turuie la foc automat și cu greu am reușit să-l oprim. Avea un set întreg de reguli, sau ceva în genul, pentru scriitorii începători.

E foarte ușor să te faci scriitor. Nu există slut care să nu-și găsească perechea potrivită și nu există bazaconie care să nu-și găsească cititorul ei. De aceea, nu te sfii… Pune înaintea ta o coală de hârtie, ia pana în mână și, după ce ți-ai îmboldit imaginația, dă-i drumul! Scrie despre ce vrei: despre prune, despre vreme, despre cvasul  Govorov, despre Oceanul Pacific, despre minutarul ceasornicului, despre zăpada de anul trecut… Când ai isprăvit, ia-ți manuscrisul în mână și, cu vinele străbătute de o înfiorare sacră, du-te la redacție. După ce ți-ai scos galoșii în vestibul și ai întrebat: “Domnul director e aici?” – intră în încăperea sacrosanctă și, plin de speranță, predă-ți creația… După aceea, stai acasă, lungit pe divan, o săptămână încheiată, scuipând în tavan și legănându-te în visuri: apoi du-te iar la redacție, unde ți se va înapoia manuscrisul. Treci și pe la alte redacții… După ce vei fi făcut ocolul tuturora, fără ca manuscrisul să-ți fie acceptat de vreuna, publică-ți opera pe cont propriu. Cititori se vor găsi. (Anton Pavlovici Cehov – Reguli pentru scriitorii începători)

Nea Marcel a început și el să peroreze pe un ton sforăitor de era să adormim toți cu capetele pe masă. Zicea ceva despre marea descoperire a romancierului…

Marea descoperire a romancierului a fost aceea de a fi avut ideea de a înlocui aceste părți ce nu pot fi pătrunse de suflet printr-o cantitate egală de părți imateriale, pe care, adică, sufletul nostru le poate asimila. Ce importanță mai are din acea clipă faptul că acțiunile, emoțiile acestor ființe de un nou gen ne apar ca adevărate, de vreme ce ele se produc în noi, ținându-se sub stăpânirea lor, în timp ce întoarcem febril paginile cărții, cu respirația grăbită și intensitatea privirii? Și odată ce romancierul ne-a creat o asemenea stare, în care, ca în toate stările pur interioare, orice emoție este înzecită, iar cartea sa ne va tulbura așa cum face un vis mai limpede decât cele pe care le avem dormind și a cărui amintire va dăinui mai mult, el dezlănțuie în noi, timp de o oră, toate fericirile și toate nefericirile posibile; pentru a le cunoaște măcar în parte, am avea nevoie în viață de ani întregi, iar cele mai intense nu ne-ar fi niciodată dezvăluite, pentru că încetineala cu care se produc ne împiedică să le percepem (astfel inima noastră se schimbă, în viață, și asta este durerea cea mai mare; dar noi nu o cunoaștem decât prin lectură, în imaginație: în realitate, ea se schimbă, așa cum se produc anumite fenomene ale naturii, destul de lent pentru ca, deși putem constata succesiv fiecare dintre stările diferite, să fim cruțați de însăși senzația schimbării). (Marcel Proust – În căutarea timpului pierdut, Swann)

La sfârșit, Tatiana Tolstaia, o tipă beată ce băuse votcă cu halba, când a auzit că vorbim despre scris, a pufnit distrată și a zis că habar n-avem despre ce vorbim pentru că scrisul a fost inventat de marele Fiodor Kuzmici, Mârzacul Suprem, slăvit fie-i numele!

Cui i-a venit ideea să facă roţi din lemn? Lui Fiodor Kuzmici. Ne-a învăţat să facem blide din piatră, să prindem şoareci şi să fierbem supă. Ne-a dat socotitul şi scrisul, literele mari şi mici, ne-a învăţat să cojim mesteceni, să coasem cărţi, să fierbem cerneală din ruginţ de mlaştină, să cioplim beţigaşe de scris şi să le muiem în cerneala asta. (Tatiana Tolstaia – Zâtul)

4 Comentarii la “Mici destăinuiri (la o bere) ale scriitorilor privind procesul creației”
  1. Arcidalia Ghenof says:
  2. MIRABELA says:
    • Paul Catalin says:
  3. Yuki says:

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *