Mad Max: Fury Road. Nebun ca un concert de heavy metal

Mad Max: Fury Road. Nebun ca un concert de heavy metalNu mai văzusem un film bun la cinema de luni bune, de la „Birdman” mai exact. Am plecat să văd „Mad Max” destul de rezervat, filmele anterioare cu Mel Gibson în rolul nebunul Max mi s-au părut decente, dar cum de atunci au trecut cam treizeci de ani, nu prea știam la ce să mă aștept de la noul Max. A, ba da, voiam să văd dileala explozivă din trailer.

„Mad Max” începe cu vocea epică a lui Max (Tom Hardy) care ne explică în câteva propoziții care-i treaba prin lumea post-apocaliptică. Nu are însă prea mult timp de povestit fiindcă este capturat de războinicii lui Immortan Joe (Hugh Keays-Byrne), conducătorul unui oraș fortificat. După o tentativă nereușită de evadare, Max este întemnițat și întreaga existență îi este redusă la rolul unui donator universal de sânge.

Între timp, în vreme ce Max trece ușor într-un plan secund, povestea se centrează pe actul de trădare pe care îl săvârșește Imperator Furiosa (Charlize Theron). Furiosa, profitând de faptul că se bucura de o mare încredere din partea lui Immortan Joe, deturnează o mașină de luptă la bordul căreia se aflau ascunse toate nevestele acestuia. Trădarea este descoperită în scurt timp iar pe urmele Furiosei se pornește o adevărată armată. Printr-un concurs de împrejurări Max ajunge și el de partea Furiosei și, împreună, încearcă să supraviețuiască iadului post-apocaliptic.

Povestea filmului nu e incredibilă, dar acțiunea, Doamne Dumnezeule!, se desfășoară într-un ritm năucitor. “Mad Max” sare peste orice fel de preludiu sau explicații și intră direct în mijlocul exploziilor, nu e timp de replici inteligente, de filosofii sau alte banalități ieftine; motoarele de sute de cai putere sunt turate la maxim, armata de dereglați a lui Joe Immortan nu cunoaște nicio limită, exploziile se produc cu aceeași frecvență cu care inima se gândește să-ți sară din piept, zgomotul asurzitor al bătăliei este întregit de acorduri punk și așa se desfășoară totul, în același ritm trepidant, până la sfârșit.

Totul e nebun în „Mad Max”. Costumele, personajele, efectele speciale, decorul, lumea imaginată etc. Și, din acest punct de vedere, filmul chiar își merită cu prisosință adjectivul “nebun”, fiindcă e „mad” de-a binelea.

Într-un astfel de film nu ai prea multe de spus despre prestația actorilor. Tom Hardy a jucat cam jumătate de oră cu o mască de fier pe cap și, în total, în tot filmul, nu cred să fi purtat mai multe de cinci-șase dialoguri. De fapt acțiunea a gravitat mai mult în jurul drăguței Charlize Theron, care, cu frizura de soldat și mânuța metalică, numai drăguță nu a fost în acest film. Dar într-un film de acțiune nu ai nevoie de dialoguri filosofice, scene erotice sau mai știu eu ce, ai nevoie de acțiune. Iar „Mad Max” doar asta face – acțiune fără aproape niciun compromis.

După ce am ieșit de la “Mad Max” eram euforic și stors de energie în același timp pentru că, deși am stat lipit de scaun două ore, filmul a reușit să mă epuizeze într-un asemenea hal cum doar un concert de heavy metal mai reușise până acum.

Deși au trecut câteva zile de când am văzut filmul, sunt în continuare uimit de cât de nebun și dement a ieșit. Fără nicio îndoială, „Mad Max” e unul dintre cele mai bune filme de acțiune din istoria cinematografiei și nu cred că se va mai încumeta cineva să mai facă prea curând o nebunie din aceasta. Și dacă se va încumeta, va fi cam greu să facă ceva mai bun.

2 Comentarii la “Mad Max: Fury Road. Nebun ca un concert de heavy metal”
  1. Piratul Cinefil says:
  2. Virtual server says:

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *