Luni de Fiere – Pascal Bruckner. Atunci când dragostea devine bolnavă și toxică

Luni de Fiere – Pascal BrucknerEu am o mare problemă cu literatura franceză, m-am tot bătut cu pumnii în piept că nu-i suport pe Balzac, Stendhal, Hugo, Proust sau Modiano, motiv pentru care sunt extrem de reticent atunci când dau cu ochii de fila vreunui mâncător de bânză împuțită. Cu Albert Camus e cu totul altă treabă, el e un fel de Zidanne, sper să nu îmi cadă nimic în cap că am comparat un filosof cu un fotbalist. Ideea e însă că atunci când am decis să citesc “Luni de Fiere” nu m-a interesat deloc că Pascal Bruckner s-a născut în Paris. A contat poate și faptul că auzisem o grămadă de chestii care mi-au stârnit interesul despre “Luni de Fiere” – cum că ar fi scârboasă, pornografică, abjectă și, în aceeași măsură, filosofică și psihologică. Având în vedere că toți acești termeni nu se exclud reciproc, iar eu am o slăbiciune morbidă pentru tot ce e ciudat și bolnav, e lesne de înțeles de ce mi-am depășit atât de repede complexele privind literatura franceză.

Naratorul, Didier, un profesor ce predă literatura într-un liceu parizian, se îmbarcă în Marsilia împreună cu prietena sa Beatrice la bordul unui feribot turc, Truva, cu scopul de a ajunge în India. Cei doi, un cuplu absolut normal din toate punctele de vedere ce se confruntă doar cu mici neînțelegeri specifice, sunt fericiți iar călătoria spre Orient pare a fi programată tocmai pentru a întări acest sentiment.

Doar că în timpul călătoriei cu feribotul cei doi fac cunoștință cu un cuplu total atipic alcăuit dintr-un paralitic într-un scaun cu rotile – Franz, și Rebecca, soția sa, o tipă de o senzualitate incredibilă. Franz intră în viața lui Didier fără niciun avertisment, începând să-i povestească acestuia povestea vieții sale.

De aici încolo avem de-a face cu două planuri narative, unul în care Didier, fascinat de povestirile lui Franz, încearcă să-și bage și el botul în borcanul cu iaurt, și un alt plan narativ ce redă cu lux de amănunte bolnava poveste a lui Franz și Rebecca.

Toxicitatea dragostei

Îndrăgostit nebunește (la propriu), Franz începe să o idolatrizeze pe Rebecca, venerând-o ca pe o zeiță. Abandonându-se cu totul fanteziilor cele mai abjecte, Franz devine un umil servitor al bucilor Rebeccăi, închinându-le ode, mâncându-le la fiecare masă și lustruindu-le cu cea mai mare abnegație posibilă.  Toate aceste scene sunt redate fără economie de cuvinte de către Brukner, însă, grație stilului autorului francez, descrierile cu iz scatofil chiar m-au amuzat pe alocuri.

Din sclav, Franz se transformă în scurt timp în stăpân, urmărind să o subjuge pe Rebecca, să-i înfrângă spiritul și apoi să se decotorosească de ea ca de un obiect ieșit din uz. Doar că Rebecca, urmărind un plan ingenios de răzbunare, luptă cu stoicism împotriva tuturor acțiunilor violente ale lui Franz, îndurând tratamente greu de imaginat.

Cu tulburare, m-am dat seama că afla o oarecare mângâiere în poziția ei de țap ispășitor. Asupra ei, declarata mea aversiune și brutalitatea-mi sfichuitoare n-aveau nici cel mai mic efect. Se mulțumea cu propria-i decădere. Capitulase fără condiții; mă simțeam buimac, mai învins prin acest triumf decât dacă m-ar fi strivit. Ajunsesem la un punct în care mângâierile, săruturile mele o jenau: nu le mai înțelegea, așteptându-se la mușcătură și sfâșiere când eu îi ofeream dezmierdare, temându-se pe bună dreptate ca un acces de bunătate să nu fie un preludiu la o dezlănțuire.

Disecția cuplului modern

Cel mai mare merit al lui Bruckner mi s-a părut acela că a abordat fără menajamente problemele cuplului modern. Bineînțeles, poate că unii vor considera că a autorul francez a sărit puțin calul descriind cu lux de amănunte experiențe scatofile, deloc recomandate celor cu un stomac sensibil dar, pe lângă chestiile care șochează, “Luni de Fiere” mi s-a părut în primul rând un roman plin de substanță. Problemele erotice ale cuplului modern sunt tratate într-o manieră extrem de curajoasă, și nu mă refer aici doar la descrierile explicite, plastice, care fac deliciul cărții, ci și la  morala dură  de la sfârșitul lecturii.

Recunosc, anumite pasaje ale romanului lui Bruckner m-au amuzat teribil și am zâmbit cu poftă pe aproape tot parcursul lecturii. Nu e însă chiar genul de carte pe care să o citești în metrou, sau în timpii morți din trafic. E mai degrabă o lectură ce trebuie citită în liniște, fiindcă solicită multe organe.

Bucile iubitei mele aveau o ciudățenie, și anume aceea că nu se înmuiau și nu se deformau: dacă și le lăsa pe-un pat sau pe-un scaun, le regăsea ca înainte, tari, îndesate, ștrengărești; două adevărate mici burgheze confortabile, zăpăcite și bucălate, malițioase domnișoare de companie, zeițe binevoitoare și durdulii, paznice ale santuarului, prețioasă umplutură, Sesam al unei peșteri a lui Ali Baba cu patruzeci de miresme; blânzi și tandri băiețoi, semețe glorii, joase îmbelșugări pe măsura gemenelor din față, frumoase coci, frumoase prore, frumoase cochilii, caroserii cu neputință de strâmbat, una la dreapta, alta la stânga fără să-și schimbe vreodată locul, poame mereu proaspete, bune de mâncat și vara, și iarna, căci perfecțiunea se-ntâlnește mereu în perechi.

Cartea Luni de Fiere poate fi cumpărată online de pe Elefant.ro sau Libris.ro.

Un Comentariu la “Luni de Fiere – Pascal Bruckner. Atunci când dragostea devine bolnavă și toxică”
  1. Coffee says:

Leave a Reply to Coffee Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *