Interstellar – filmul SF mult lăudat care nu e chiar o capodoperă
Am fost să văd Interstellar chiar în primele zile de la lansare fără să fiu influențat, în decizia mea de a viziona filmul, de sutele de articole ce au apărut ulterior pe internet glorificând filmul lui Cristopher Nolan. Eram doar curios să văd ultima creație a celui care a reușit să transforme un simplu film cu Batman într-o adevărată operă de artă.
Un mare dezavantaj al filmului e că ține aproape trei ore. Dacă te uiți la Interstellar din fața monitorului e în regulă (deși nu a apărut încă până acum o variantă Blu-ray), însă dacă mergi la cinema, la un moment dat o să te apuce amorțeala iar posteriorul o să vină și el cu nemulțumirile sale.
Bile albe pentru Interstellar
Mi-a plăcut la Interstellar că deși e un film post-apocaliptic, într-o anumită măsură, nu a insistat deloc pe nicio explicație despre faptele care au contribuit la acest aspect. Pur și simplu Nolan ne arată faptul că praful a pus stăpânire pe întreaga planetă iar din acest motiv toate recoltele sunt compromise. Și, vai Doamne! toată planeta va muri de foame dacă nu vine vreun erou, ce până mai ieri era un om obișnuit ce-și vedea de treburile zilnice, să-i salveze pe toți. Ops, tocmai am deconspirat 90% din acțiunea filmului. Bineînțeles că Nolan a strecurat câteva intrigi în plus și a introdus sentimentalisme la greu pentru a nu plictisi reprezentantele sexului frumos, dar acestea mi s-au părut doar câteva încercări inutile de a împăca și capra și varza.
Din punct de vedere actoricesc trebuie să remarc prestația lui Matthew McConaughey – care nu știu ce a pățit în ultimii ani dar s-a metamorfozat dintr-un actor de duzină ce avea întotdeauna la el banalele replici de agățat tipe idioate, într-un actor cu totul senzațional. Și aici trebuie să adaug că nu m-a impresionat rolul lui din Interstellar, cât prestația din True Detectives.
Care sunt aspectele care m-au deranjat la Interstellar
Cât de neverosimil din punct de vedere al fizicii e Interstellar nu mai trebuie să insist. Trebuie totuși să punctez alte aspecte. Dacă în trilogia “Dark Knight” Nolan a luat o poveste ce era fumată până la epuizare și a făcut din ea un film magistral, de data aceasta mi s-a părut că regizorul britanic și-a luat o pălărie prea mare. A încercat să facă de toate și i-a ieșit fix o varză. Un film sentimental în care iubirea învinge, un film dramatic în care eroul trebuie să suporte consecințele acțiunilor sale, un film despre călătoriile în spațiu, un film despre călătoriile în timp, un film de acțiune, un film filosofic, un film pentru telenoveliste. Și cine știe la ce naiba s-a mai gândit Nolan! Probabil că a vrut să preia toate genurile și să le comprime într-unul singur.
Când vizionez un film de Nolan mă chinui întotdeauna să descifrez mesajul filosofic pe care acesta încearcă să îl transmită. Însă în Interstellar mi s-a părut că am de-a face cu percepțiile filosofice ale unui puști de clasa a noua care abia acum a învățat despre relativitate și nu cu un regizor ce s-a făcut remarcat prin filmele cu mesaj greu digerabil.
Din ce am scris mai sus s-ar putea înțelege că am o părere foarte proastă despre Interstellar. Nu e așa; filmul e bun, spre foarte bun dacă e să-l comparăm cu alte mizerii apărute anul acesta, dar parcă nu se ridică la nivelul celorlalte filme regizate de Cristopher Nolan. O fi doar o percepție personală, dar, ca și în cazul lui Tarantino, mi se pare că marii regizori atunci când au descoperit rețeta succesului insistă doar pe aceleași clișee fără să încerce să se mai reinventeze.