The Hobbit. Cum s-o dai în bară tocmai la sfârșit

The Hobbit. Cum s-o dai în bară tocmai la sfârșitGata și cu The Hobbit. Trilogia a ajuns la final și se pare că nu vom mai auzi de acum încolo de Legolas, Bilbo Baggings, Gandalf, Pământul de Mijloc, Comitat sau orice alt element din lumea imaginată de J.R.R. Tolkien. Cel puțin nu cu Peter Jackson la butoane.

Eram nerabdător să văd cea de-a treia parte din Hobbitul – The Battle of the Five Armies (Bătălia celor Cinci Armate, sau Oștiri – așa cum am văzut că s-au chinuit să traducă deștepții de pe la noi). Așa că sâmbătă mi-am luat bilet din timp și m-am plantat corespunzător în scaunul de cinema, cu sufletul la gură și încredere că timp de două ore și ceva pupilele mele se vor afla în extaz. Ce-i drept pupilele s-au aflat în extaz dar neuronii rămași funcționali s-au cam dat cu capul de pereți la un moment dat.

Cea de-a treia parte din Hobbitul începe cu prăpădul pe care Smaug îl face în Orașul de pe Lac. Supărat pe oameni, bătrânul dragon face arșice orașul. Bard își aduce aminte că are o săgeată care poate străpunge armura lui Smaug iar principalul motiv pentru care Gandalf, Bilbo și Thorin împreună cu ceata lui de dwarfi au pornit în expediție este rezolvat rapid încă de la debutul filmului. Apoi, cum era de așteptat, muntele plin de bogății neasemuite devine obiect de harță între foștii aliați și se gândesc s-o pună de-un război. Orcilor le flutură și lor buza la Muntele Singuratic, așa că avem parte de Bătălia celor Cinci Armate.

Cu ce m-a dezamăgit Hobbitul

Per ansamblu cea de-a treia parte din Hobbitul m-a dezamăgit. Și asta pentru că a mai rămas prea puțină poveste pentru un film de peste două ore. Înțeleg că goana după bani e foarte mare dar o trilogie pentru o poveste ca Hobbitul e mult prea mult. Două filme ar fi fost perfecte.

După film rămâi cu două impresii: 1. S-a terminat Hobbitul. 2. S-au bătut ăia ca chiorii ore întregi fără să-și mai amintească să răsufle.

Un alt aspect care m-a deranjat a fost dramatismul exagerat. Moartea fiecărui erou a fost însoțită de cadre în slow-motion, lacrimi de crocodil, replici clișeice și alte aspecte specifice filmelor proaste din anii ’90. Efectele speciale au fost foarte bine realizate, cu unele mici scăpări, dar și aici mi s-a părut că Peter Jackson a întins cam mult coarda. La un moment dat, când Legolas a făcut niște piruete și salturi pe câteva pietre aflate în cădere, toți din sala de cinema au început să se tăvălească pe jos de râs iar unul mai șugubăț a ținut să exclame binecunoscuta expresie “Hai mai dă-o-n…”.

Luptele dintre eroi și antieroi nu au venit cu nimic senzațional. Răsturnări de situație și dramatism ieftin cât cuprinde. Mi-a plăcut totuși că au fost și unele momente comice inserate foarte bine în film. În rest însă am văzut o luptă surdă ce a durat aproape o oră. Sincer să fiu mă așteptam la ceva wow, speram ca Peter Jackson să vină cu ceva apoteotic sau să reinventeze măcar apa caldă. N-a vrut să riște. A mers pe aceeași rețetă – un film pentru mase din care să iasă banul. Probabil că din acest motiv nu am reușit să mă bucur de The Hobbit la fel cum am făcut când am vizionat Lord of The Rings.

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *