Gogol ne împărtășește cugetările sale despre destinul scriitorilor

Când am citit „Suflete moarte” de Gogol am găsit câteva pasaje care mi s-au părut interesante despre menirea și destinul scriitorului. Știu că fragmentul de mai jos e destul de lung pentru cititorul grăbit, am trunchiat puțin din el însă nu m-a lăsat inima să îl ciopârțesc mai mult de atât.

“Fericit e scriitorul care, ferindu-se de caracterele plicticoase, nesuferite, dezarmante prin trista lor realitate , se apropie de caracterele ce sunt modele de înaltă demnitate umană, care, din marele noian de figuri ce se rotesc zi de zi împrejurul lui, s-a oprit doar la câteva excepții, care nu și-a trădat vreodată sublima armonie a lirei, nu a coborât din înălțimea sa la bieții, umilii săi confrați și, fără să atingă pământul, s-a consacrat cu totul imaginilor sale atât de străine lumii, pe care le ridică mereu în slăvi. Minunatul său destin e de două ori demn de invidie: printre personajele sale, scriitorul se simte ca în propria lui familie, iar între timp gloria lui răsunătoare se întinde până în depărtări. El a împăienjenit ochii oamenilor cu un fum îmbătător; i-a tămâiat de minune, tăinuindu-le tristețile vieții, arătându-le omul sublim. Toată lumea, bătând din palme, se ține de el, aleargă după carul lui triumfal. E numit mare poet universal, care plutește cu mult deasupra tuturor celorlalte genii ale omenirii, așa cum vulturul se avântă mai sus decât celelalte păsări cu zbor înalt. Numai auzindu-i numele, inimile tinere și înflăcărate sunt cuprinse de fiori, ochii îl privesc, strălucindu-și lacrimile. .. Nimeni n-are atâta putere ca el, e un zeu! Dar alta e menirea și altul e destinul scriitorului ce a cutezat să scoată la iveală tot ceea ce ochii indiferenți nu văd clipă de clipă, toată tina groaznică , zguduitoare a mărunțișurilor ce ne-au încâlcit viața, tot abisul caracterelor reci, fărâmițate, de zi cu zi, care viermuiesc pe pământul nostru, pe drumul nostru adeseori amar și plicticos, alta e soarta scriitorului care, cu marea putere a dălții lui neîmblânzite, a îndrăznit să le scoată la lumină și să le înfățișeze pregnant și sugestiv în văzul tuturor! Lui nu-i e dat să adune aplauzele poporului, să vadă lacrimi de recunoștință și entuziasmul unanim al sufletelor pe care le-a emoționat; spre el nu se va repezi o fetișcană de șaisprezece ani cu mintea amețită și pasiune eroică; lui nu-i e dat să se lase cuprins de vraja dulce a propriilor sale cuvinte; în sfârșit el nu va putea să evite judecata contemporană, judecata fățarnică și nemiloasă a contemporanilor, ce vor putea spune că personajele create de el, în care a pus atâta suflet, sunt neînsemnate și josnice, rezervându-i un loc demn de dispreț în rândul scriitorilor ce jignesc omenirea, atribuindu-i însușirile eroilor zugrăviți de el, susținând că n-are nici inimă, nici suflet, nici flacăra divină a talentului. […] Judecata contemporanilor nu recunoaște toate acestea și le răstălmăcește, făcând din ele prilej de reproș și ocară la adresa scriitorului; fără să fie înțeles, fără să i se răspundă, fără să i se arate o urmă de simpatie, el rămâne singur în mijlocul drumului, ca un drumeț fără familie. Aspră este calea lui și amarnic își simte el singurătatea.[…] De ce să zugrăvești sărăcia, doar sărăcia și cusururile vieții noastre, dezgropând oameni de prin funduri de țară șe de prin neștiutele coclauri ale statului? Ce să-i faci, dacă așa-i firea autorului care, suferind din pricina propriilor cusururi, nu mai poate zugrăvi nimic altceva decât sărăcia, doar sărăcia și cusururile vieții noastre, dezgropând oameni de prin funduri de țară și de prin neștiute coclauri ale statului?” (N. V. Gogol, Suflete moarte)

gogol, suflete moarte

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *