Foamea e o artă

În ultimele decenii, interesul pentru artiștii foamei a scăzut mult. În timp ce odinioară era foarte rentabil să organziezi asemenea spectacole în regie proprie, astăzi lucrul acesta este cu totul imposibil. Erau alte vremuri. Pe-atunci întreg orașul se preocupa de artistul foamei; cu fiece nouă zi de flămânzire, participarea publicului creștea; toți voiau să-l vadă măcar o dată pe zi; către sfârșitul perioadei de flămânzire existau abonați care ședeau zile întregi în fața cuștii mici cu gratii; se organizau vizite până și noaptea, la lumina făcliilor, pentru a spori efectul; în zilele cu vreme frumoasă cușca era scoasă în aer liber și atunci artistul foamei era arătat mai cu seamă copiilor; în timp ce pentru adulți era doar o distracție la care participau sub impulsul modei, copiii priveau uimiți, cu gura căscată și ținându-se de mână pentru mai multă siguranță; ei voiau să vadă cum, disprețuind până și scaunul, artistul stă lungit pe paie, livid, într-un tricou negru, cu coastele ieșite prin piele, răspunzând uneori cu efort la întrebări, dând din cap politicos, ba chiar scoțând brațul printre gratii pentru ca lumea să pipăie cât e de slab, apoi cum se cufunda din nou în sine, fără să se mai sinchisească de nimeni, nici măcar de bătăile, atât de importante pentru el, ale ceasului – singura mobilă din cușcă – și cum nu făcea altceva decât să privească fix înainte, cu ochii aproape închiși, sorbind din când în când câte un pic de apă dintr-un păhărel, pentru a-și umezi buzele. (Franz Kafka, Un artist al foamei)

kafka artistii foamei

 

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *