Drumul spre Vozia – un roman fantasy românesc nici prea-prea, nici foarte-foarte

Drumul spre Vozia – un roman fantasy românesc nici prea-prea, nici foarte-foarte“Drumul spre Vozia: Cei trei și Pădurea cea Mare” este un roman fantasy românesc scris de Mihai-Andrei Aldea și publicat în anul 2008. Se vrea a fi, cică, primul roman fantasy românesc. Nu am stat să disec această afirmație sau să fac muncă de detectiv pentru a descoperi dacă nu cumva au existat și alte scrieri similare publicate până în 2008, pentru că prea puțin mă interesează cine a fost primul. Acestea fiind zise, haideți să intrăm cu vitejie în analiza romanului.

Un cadru mitic fantastic de bine schițat

Romanul începe abrupt, fără prea mult prezentări, înfățișându-ne trei flăcăi aflați într-o călătorie misterioasă, despre al cărei scop nu ni se oferă prea multe informații. Mitu, Dan și Surdul sunt trei prieteni din copilărie ce pornesc la drum din Șindrilița spre Derala, nădăjduind ca în cele din urmă să ajungă în Vozia. Pentru a ajunge în Vozia au de străbătut Pădurea cea Mare și Drumul Trecătorii. Bineînțeles că pe cei trei eroi îi așteaptă tot felul de peripeții și primejdii ce la un moment dat par fără scăpare.

Am intrat, din câte se pare, în Pământul Dacilor. Dar ar trebui să întâlnim o cetate, un sat ceva, să ne înfățișăm la vreun șef de-al lor, taraboste sau cum îi zice . Avea dreptate omul acesta că nu ne-a poftit nimeni pe-aici. Și dacă nu facem rost iute de-o invitație, s-ar putea să ne trezim poftiți fie afară din acest tărâm, fie afară din această lume.

Universul din “Drumul spre Vozia” e înțesat de întâmplări și personaje din folclorul românesc. Iar acest aspect m-a făcut să consider că romanul chiar merită atenția mea. Așa că l-am citit pe nerăsuflate, deși nu sunt un mare fan al genului fantasy. Nu o să insist prea mult în cele ce urmează pe desfășurarea acțiunii. O să vă prezint însă lucrurile ce m-au încântat dar și acele aspecte ce nu au reușit să mă entuziasmeze peste măsură.

Puncte tari și slabe

În primul rând trebuie să subliniez că „Drumul spre Vozia” e un roman bine documentat. Nu avem de-a face cu multe personaje adugate din burtă. Ei bine, or fi câteva, dar măcar autorul s-a inspirat destul de mult din folclorul românesc. Pentru că, din câte am înțeles, autorul este pasionat de folclor, obținând în acest sens titlul de doctor în filologie, specializarea folcloristică. Așa ca întregul cadru mitic al romanului mi s-a părut foarte bine realizat. Nu întâlnim hobiți, orci, goblini, troli sau alte ființe de prin Stăpânul Inelelor ci avem de-a face cu năluci, strigi, bouri, pitici, daci, urși negri, călugări, fluiere fermecate etc.

Munții Albi, pe care cei ce mergeau pe Drumul Trecătorii nici nu-i vedeau erau totuși cunoscuți în legende. Chiar și Căluțul din stele, se spunea, cu greu îi trecuse. Vârfurile se înălțau foarte, foarte sus, iar vânturile născute de munți se ridicau vijelios pentru a ajunge la Vântul Turbat. Gheața și cristalul se îngemănau pe acești munți, dându-le înfățișarea unor nori împietriți, dar și un luciu de sticlă. Era, se spunea, cu neputință să-i urci, dar și să-i treci în zbor. Și, mai rău decât atât, în dușmănia acestor munți își aflau de mii de ani sălașul balauri înspăimântători și temuții călugări daci numiți umblători printre nori.

Din păcate Drumul spre Vozia nu revoluționează cu nimic genul fantasy. E doar un roman fantasy obișnuit ce, din perspectiva construcției firului narativ, se agață cu îndârjire de toate clișeele tipice acestui gen. E mai special în ochii noștri pentru că e un roman românesc – primul sau măcar printre primele romane fantasy din literatura noastră. Din punct de vedere stilistic nu am putut să nu observ modestia limbajului care la un moment dat devine destul de supărătoare. Limba română e foarte ofertantă și bogată în arhaisme dar mi s-a părut că autorul a fost prea preocupat de construcția cadrului mitic și a lăsat elementele de limbaj undeva în planul secund.

De asemenea personajele mi s-au părut, ca să folosesc un eufemism, serbede. Autorul nu s-a chinuit deloc să le dea câtuși de puțin culoare, le-a scos din buzunar și le-a trântit direct în acțiune, uitând să facă măcar un simplu contur. Mă întreb cum ar fi ieșit acest roman dacă Mihai-Andrei Aldea ar fi înjghebat o intrigă și câteva peronaje pe măsura cadrului mitic imaginat? Probabil trăsnet.

Se pare că autorul ar fi terminat de scris un al doilea volum și se pregătește să îl scrie și pe al treilea. Sper doar ca domnul Mihai-Andrei Aldea să nu se grăbească și să le corecteze de zeci de ori înainte de a le prezenta editurii. Și chiar să le rescrie. Fiindcă chiar aș vrea să citesc un roman fantasy românesc bine scris.

Cei curioși pot afla mai multe despre roman și autor de pe site-ul oficial Drumul spre Vozia.

3 Comentarii la “Drumul spre Vozia – un roman fantasy românesc nici prea-prea, nici foarte-foarte”
  1. Bogdan Ioan says:
  2. Costea Negru says:
  3. Vlad says:

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *