Dostoievski despre utilitatea cuvintelor porcoase

Dostoievski despre utilitatea cuvintelor porcoaseÎn “Jurnal de scriitor”, de Dostoievski, am găsit un fragment fabulos în care marele Dosto (îmi permit să-i zic așa pentru că suntem prieteni buni și ne-am întâlnit de foarte multe ori) analizează în cel mai pragmatic mod nevoia oamenilor de a se exprima folosind cuvinte porcoase. Bineînțeles că oamenii aflați sub influența licorilor bahice simt nevoia de face mai des uz de astfel de cuvinte, iar tovarășul Dostoievski ne explică și de ce se întâmplă acest lucru. Din întregul fragment mi-a atras însă atenția remarca pe care o face Dostoievski cu privire la utilitatea cuvintelor porcoase. Și ca să nu mai bat câmpii aiurea, luați de citiți și domniile voastre fragmentul de mai jos:

“Se știe că la băutură în primul rând ți se leagă limba și se mișcă greu în gură, însă afluxul de idei și de senzații la omul amețit sau la cel care încă nu-i beat criță e aproape de zece ori mai intens. De aceea apare ca firească nevoia de a găsi un limbaj care să satisfacă exigențele celor două aspecte contradictorii ale stării de beție. În Rusia, limbajul respectiv a fost descoperit și adoptat din timpuri imemoriale. Pur și simplu, constă din proferarea unui substantiv inexistent în dicționare, astfel că acest limbaj se rezumă la un unic cuvânt extrem de ușor de pronunțat.

OKIAN.ro

Într-o seară târzie de duminică, am avut ocazia să fac vreo cinsprezece pași alături de o ceată de șase meseriași beți și m-am convins deodată că toate gândurile și sentimentele, ba chiar reflecțiile cele mai profunde pot fi exprimate prin simpla exprimare a acestui substantiv, foarte scurt de altminteri.

Un flăcău pronunță tăios și energic acest substantiv pentru a-și exprima cea mai disprețuitoare dezaprobare în legătură cu ceva despre care fusese vorba înainte între ei. Altul, drept răspuns, repetă același substantiv, dar într-un cu totul alt ton și în alt sens și anume în chip de absolută îndoială în justețea dezaprobării primului flăcău.

Al treilea este brusc cuprins de mânie față de primul, se bagă în discuție vehement și pătimaș și-i strigă același substantiv, dar în sens de ocară și înjurătură. Din nou se amestecă al doilea flăcău, revoltat pe al treilea, pe ofensator, și-l oprește, parcă vrând să-i spună: “Ce-i cu tine băiete, cică, ce te ambalezi? Noi discutăm liniștit, iar tu, hodoronc-tronc, te bagi și-l ocărăști pe Flika!” Și toată această idee el a exprimat-o în același unic și sacru cuvânt, în aceeași denumire monosilabică a unui obiect, doar că a ridicat mâna și l-a luat pe al treilea flăcău de umăr.

Iată însă că pe neașteptate, al patrulea băietan, cel mai tânăr din tot grupul, care tăcuse până atunci, găsind probabil dezlegarea dificultății inițiale ce dusese la ceartă, strigă, ridicând încântat mâna… Credeți că strigă: “Evrika”? Sau: “Am găsit, am găsit”? Nu. Nu strigă nici “Evrika”, nici “Am găsit”; repetă doar același substantiv absent din dicționare, un singur cuvânt, numai un cuvânt, dar o face cu entuziasm, cu un strigăt de încântare și, se pare, mult prea strident, căci al șaselea flăcău, cel mai în vârstă și ursuz, căruia replica nu i s-a părut așa de grozavă, stăvilește de îndată extazul de țânc al flăcăiașului, adresându-i cu o voce de bas, posacă și povățuitoare… evident, același substantiv, interzis în prezența doamnelor, care de altfel avea acum o semnificație clară și precisă: “Nu mai zbiera!”

Așadar, fără a mai rosti vreun alt cuvânt, au repetat de șase ori la rând vocabula lor preferată și s-au înțeles perfect unul pe celălalt. Am fost martor la această conversație. “Iertați-mă! Le-am strigat pe neașteptate,nici eu nu știu de ce (eram chiar în mijlocul grupului). Ați făcut numai zece pași, dar de șase ori ați repetat vorba aceea (am spus-o și eu de-a dreptul)! Curată neobrăzare! Oare nu vă este rușine?”

Toți, ca la comandă, își ațintiră privirile asupra mea, așa cum te uiți la ceva cu totul surprinzător, și pentru o clipă amuțiră; credeam că mă vor înjura, dar nu m-au înjurat; doar flăcăiandrul tinerel, după ce mai făcu vreo zece pași, se întoarse brusc spre mine și îmi strigă din mers:

– Da’ tu la ce-o mai zici a șaptea oară, dacă tot ai numărat că noi am zis-o de șase ori?

A răsunat ca o explozie de râs și ceata și-a văzut mai departe de drum, fără a se mai sinchisi de mine.” (Fiodor Mihailovici Dostoievski – Jurnal de scriitor)

Libris.ro

2 Comentarii la “Dostoievski despre utilitatea cuvintelor porcoase”
  1. BookAlarm says:
  2. Rus Andreea says:

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *