Despre pierderea părinților, de la Balzac

Pierderea părinților este o mâhnire față de care natura i-a pregătit pe oameni; răul fizic este trecător, el nu cuprinde sufletul; iar dacă persistă, nu mai e un rău, e însăși moartea. Dacă o femeie tânără pierde un nou născut, dragostea conjugală îi dăruie în curând un succesor, și o astfel de supărare este, deci, tot trecătoare. În sfârșit, aceste necazuri și multe altele asemănătoare sunt, oarecum, lovituri, răni; nici una însă nu afectează vitalitatea în esența ei, și ar trebui ca ele să se urmeze într-un chip nemaipomenit pentru a ucide sentimentul ce ne îndeamnă să râvnim fericirea. Marea, adevărata durere ar fi deci acel rău atât de ucigător, încât să cuprindă și trecutul, și prezentul, și viitorul totodată, să nu lase nicio o părticică a vieții nevătămată, să zdruncine cugetul pentru totdeauna, să se întipărească, de neșters, pe buze și pe frunte, să zdrobească sau să strice resorturile plăcerii, punând în suflet o pricină de silă față de orice lucru de pe pământ. (Honore de Balzac, Femeia la 30 de ani)

honore de balzac

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *