Cum mi-am pierdut timpul cu Proust – Swann

marcel proust, in cautarea timpului pierdutDa, știu, jocul de cuvinte din titlu nu e chiar cel mai inspirat, dar măcar sunt sincer – chiar mi-am pierdut timpul cu domnul Marcel Proust.

Nu citisem absolut nimic de Proust până de curând și câteodată mă simțeam complexat din această cauză. Așa că mi-am cumpărat „Swann”, primul volum din cele șapte ce alcătuiesc celebra serie „În căutarea timpului pierdut”. Deși mă mănâncă degetele să mai fac o glumă proastă despre titlul ales de Proust, o să încerc să mă abțin.

Am început să-l lecturez pe Proust în timpul unei călătorii de șapte ore cu trenul, punându-mi speranța că distinsul scriitor francez va reuși să mărească viteza cu care se învârte acul ceasornicului. Mare greșeală!

În primele 70 de pagini naratorul povestește cum nu putea să adoarmă, atunci când era mic, fără să-l pupe mă-sa. Da, 70 de pagini! Nu aveți idee cât de bucuros eram că mi-am dat jos pleata cu câteva zile înainte fiindcă altfel imi smulgeam probabil fir cu fir tot părul din cap. Totuși eu nu renunț așa repede la lectura unei cărți, așa că mi-am făcut curaj și am dat bice mai departe. Plus că scriitura era impecabilă, extrem de plictisitoare, dar impecabilă. Acesta a fost și motivul pentru care nu m-am oprit după primele 70 de pagini. Cred că mai bine renunțam de la bun început fiindcă paginile ce au urmat nu au adus nimic spectaculos. Doar o bătrânică bolnavă și sucită ce avea un singur criteriu de a împărți oamenii din viața ei: cei care o compătimeau și cei care îi erau indiferenți. Bineînțeles că ura ambele categorii de oameni. Cu mare greutate am ajuns până la pagina 130. Mi-am dat palme de fiecare dată când încercam să mai citesc câte-o filă, însă până la urmă am capitulat. Am ascuns apoi cartea în cel mai tainic loc din bibliotecă și probabil va rămâne acolo mult timp de acum încolo. Sau poate o voi folosi pe psot de tocător, că are coperta destul de groasă.

Chiar dacă mi-am belit creierii cu Proust în ultimul hal, asta nu înseamnă că nu au existat și secvențe care mi-au plăcut. Au fost scurte și puține, dar măcar au existat. Iată una dintre ele:

Fiecare îi cunoștea atât de bine pe toți ceilalți din Combray, fie animale, fie oameni, încât, dacă mătușa mea ar fi văzut din întâmplare trecând un câine pe care nu-l cunoștea, s-ar fi gândit într-una la acest fapt de neînțeles și i-ar fi consacrat talentele-i deductive și ceasurile ei libere.

– O fi câinele doamnei Sazerat, spunea Francoise, fără prea mare convingere, dar în scopul de a o liniști și pentru ca mătușa mea să nu-și mai bată capul.

– Ca și cum n-aș ști care-i câinele doameni Sazerat! Răspundea mătușa mea, al cărei spirit critic nu admitea cu ușurință un fapt neverificat.

– O fi noul câine pe care domnul Galopin l-a adus de la Lisieux.

– Ăsta o fi.

– Se pare că-i un cățel foarte prietenos, adăuga Francoise, care deținea informația de la Theodore, inteligent ca un om mereu bine dispus, totdeauna făcând giumbușlucuri pline de grație. Arareori un animal de vârsta asta știe să se poarte atât de bine.

Probabil îl voi relua pe Proust la 30 de ani. Sau la 40. Momentan o să fac post de la realismul francez și o să încerc să mă tratez cu niscaiva scriitori mai de prin zilele noastre.

3 Comentarii la “Cum mi-am pierdut timpul cu Proust – Swann”
  1. dragos c says:
  2. alle says:
    • Paul Catalin says:

Leave a Reply to Paul Catalin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *