Cum mi-am făcut creierul terci cu Povestașul lui Mario Vargas Llosa

Cum mi-am făcut creierul terci cu Povestașul lui Mario Vargas LlosaDe regulă mă feresc să mă aventurez în explorarea unor cărți mai puțin necunoscute pentru că sunt un cititor dificil; mă ia un vertij îngrozitor atunci când citesc ceva ce nu mă atrage și, în același timp, oricât de mult mi-ar provoca lectura respectivă o stare de disconfort, trag de mine să o duc la bun sfârșit. Problema apare atunci când dau peste o astfel de carte scrisă de un autor cu care am avut amintiri plăcute.

De Mario Vargas Llosa am citit „Orașul și câinii” și eram foarte curios și de alte cărți scrise de domnia sa. Am ales „Povestașul”, însă dragul de Llosa m-a cam dezamăgit. Nu știu, poate că problema e la mine, nu sunt chiar un fan al realismului magic dar chiar am tras mult de mine să finalizez “Povestașul”.

Sincer să fiu nu îmi mai amintesc mare lucru din ce se întâmplă prin acest roman al lui Llosa. După ce am terminat carte neuronii îmi erau terci, indienii machiguengas mi-au făcut capul calendar cu poveștile lor absurde și fantastice. Romanul e construit pe doua planuri; unul centrat în jurul Saul Zuratas, un evreu urât pasionat de indienii peruani din Bazinul Amazonului și un alt plan care ne prezintă comunitatea acestor indieni machiguengas prin intermediul povestașilor.

Povestașul sau povestașii trebuie să fie un fel de poștași ai comunității. Personaje care mergeau de la un cătun la altul, pe întinsul teritoriu pe care se risipiseră indienii machiguengas, povestind unora ce făceau alții, informându-i reciproc despre evenimentele, întâmplările sau nenorocirile acestor frați pe care îi vedeau rareori sau poate niciodată. Însuși numele îi definea. Povesteau. Gura lor era liantul acestei societăți pe care lupta pentru supraviețuire o obligase să se fărâmițeze și să se risipească în cele patru zări. Grație povestașilor, părinții aflau vești despre copii, frații despre surori și tot datorită lor erau la curent cu morțile, nașterile și celelalte întâmplări din viața tribului.

Dacă frământările lui Saul Zuratas mi-au suscitat cât de cât interesul, n-am înțeles în schimb de nicio culoare cine naiba e Tasurinchi și ce vrea de la viața mea. O singur lucru mi-a plăcut din tot romanul: numele pe care Saul i l-a dat papagalului său, trebuie să recunoaștem că Gregor Samsa nu e un nume chiar așa de rău pentru un animal de companie.

Nu vreau să mă rezum doar la aceste două lecturi în ceea ce-l privește pe Llosa, am auzit câte ceva despre „Războiul sfârșitului lumii” și „Mătușa Julia și condeierul” dar dacă dau din nou peste vreun Tasurinchi, să-mi sară ochii din cap dacă nu-l mut pe Llosa în colțul surghiuniților.

Cartea poate fi cumpărată de pe elefant.ro sau libris.ro.

4 Comentarii la “Cum mi-am făcut creierul terci cu Povestașul lui Mario Vargas Llosa”
  1. Dorina Dănilăd says:
    • Paul Catalin says:
      • stefanb says:
  2. catalin says:

Leave a Reply to catalin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *