Cronica păsării-arc. Haruki Murakami

Cronica păsării-arc. Haruki MurakamiCu Haruki Murakami am trăit o experiență destul de ciudată. Prima carte citită a fost „Pădurea Norvegiană”, care a reușit să mă impresioneze destul de mult, după care, dornic să intru cât mai adânc în universul murakamian, au urmat „La sud de graniță, la vest de soare” și „În căutarea oii fantastice” – două cărți care nu m-au dat însă deloc pe spate. Așa că, deși aveam de mult timp în bibliotecă „Cronica păsării-arc”, nimic nu mă îndemna la o a patra experiență cu romanele lui nea Haruki. Mai ales că cea din urmă carte menționată ocupă un loc considerabil în raftul cărților, având în jur de 700 de pagini. O zi de toamnă ploioasă m-a făcut să îmi reconsider atitudea și astfel m-am trezit răsfoind paginile „Cronicii păsării-arc”.

Toru Okada, naratorul și personajul principal al cărții, e un tânăr de 30 de ani, fost avocat, șomer de câteva luni, căsătorit de șase ani cu o tipă ce lucrează la o editură de reviste – Kumiko. Mai pe scurt, dragul nostru Toru, neavând niciun job, freacă menta la rece, bând bere, gătind paste și făcând curat prin casă, nearătându-se foarte stingherit de acest aspect. Viața lui Toru este însă dată peste cap de dispariția motanului Noboru Wataya, botezat după fratele lui Kumiko. Din această cauză Kumiko face ce știa ea mai bine, și anume să-l frece la cap pe sărmanul Toru să facă pe dracu’ în patru și să scoată motanul ăla de undeva. Doar că motanul nu se lasă găsit cu una cu două, Toru Okada descoperind în schimb câteva personaje feminine cam ciudățele (puțin spus ciudățele) – sinistra adolescentă Mai Kashara și Malta Kano, o femeie foarte frumoasă de 31 de ani ce se ocupă de „ansamblarea părților corpului”, aceasta din urmă fiind angajată de Kumiko pentru a găsi motanul dispărut.

De aici încolo încep să se petreacă o grămadă de lucruri neobișnuite. Relația perfectă dintre Toru și Kumiko își dovedește șubrezimea iar pasajul în care Kumiko se arată iritată de faptul că nu suportă șervețelele albastre și hârtia igienică cu model floral mi s-a părut cel puțin genial și am râs pe înfundate secunde bune, dar, totodată, m-a și pus serios pe gânduri.

În seara aceea am stins eu lumina în dormitor și, pe când stăteam întins lângă Kumiko, cu ochii în tavan, mă întrebam ce naiba știam despre această femeie. Ceasul arăta ora două și Kumiko dormea profund. Eu mă gândeam la șervețelele albastre, la hârtia igienică cu model floral și la carnea de vită prăjită împreună cu ardeii. Am trăit cu ea atâta amar de vreme și habar n-am avut că nu-i plac asemenea lucruri. Ce tâmpenie! Era doar o prostie peste care ar fi trebuit să trecem râzând, nu o problemă de care să ne cramponăm – un nimic de care altădată am fi uitat cu desăvârșire în câteva zile.

Explorând cazul dispariției motanului, Toru face cunoștință și cu sora Maltei Kano, care poartă numele de Creta Kano, ocupația acesteia fiind cea de prostituată spiritual. Da, o grămadă de meserii ciudate în acest roman al lui Murakami!

Aceste întâmplări ciudate sunt doar începutul pentru sărmanul Toru. La fel de inexplicabil cum a dispărut motanul, într-o bună zi dispare și Kumiko, Toru primind un mesaj prin care este înștiințat că soția sa și-a găsit pe altcineva.

Nu aveam nici o îndoială că viața mea luase o înturnură bizară. Motanul a fugit de-acasă. Primeam telefoane de la femei ciudate și nu știam de ce. Am cunoscut o fată stranie și am ajuns pe aleea casei părăsite. Noboru Wataya a pângărit-o pe Creta Kano. Malta Kano mi-a prezis că-mi găsesc cravata. Soția mi-a spus că nu-i nevoie să mă agit să-mi caut de lucru.

Ei, și de acum încolo începe cu adevărat fantasticul roman al lui Murakami, iar când zic fantastic mă refer deopotrivă atât la sensul figurat al cuvântului, cât și la cel propriu.

Dezorientat, Toru realizează cu întreaga sa viață o ia la vale. În doar câteva luni a rămas fără slujbă și fără soție, prieteni oricum nu avea, motanul era dat dispărut de multă vreme iar în excursiile sale spre casa părăsită pentru a se întâlni cu Mai Kashara, coboară într-o fântână secată, fântână în care își petrece, la început fără voia sa, o bună parte din timp.

Fântâna fermecată a lu Toru cred că reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte ale romanului, deși nu sunt încă lămurit pe deplin ce a vrut să transmită scriitorul japonez. Sincer să fiu, câteodată parcă mă bate și pe mine gândul să experimentez senzația de a trăi pentru câteva ore într-un loc atât de rupt și izolat de lume încât nici razele soarelui nu reușesc să răzbată.

„Cronica Păsării-arc” e un roman complex, avem de-a face cu o scriitură densă, cu referințe culinare și muzicale, înțesată de elemente bizare și fantastice, doar că fantasticul din acest roman nu este un fantastic tipic, în sensul că nu avem de-a face cu motani vorbitori sau porci zburători, elementele fantastice fiind bine integrate în cotidian, demarcația dintre real și imaginar nefiind tocmai clară.

Iar pata de pe obraz a lui Toru, întâlnirile de mai apoi cu Nucșoară și Scorțișoară, povestea cumplită a locotenentului în rezervă Tokutaro Mamiya, nu fac decât să te afunde și mai mult în acest univers magic al lui Murakami.

Pasărea-arc există cu adevărat, cu toate cu nu știu nici eu cum arată. Adevărul e că n-am văzut-o niciodată, dar i-am auzit vocea. Pasărea-arc poposește pe creanga unui copac din zonă și răsucește arcul lumii, anunțându-și gestul printr-un sunet aparte. Când nu mai răsucește arcul lumii, își încetează existența, dar nu știe nimeni asta. Toți oamenii cred că lumea este pusă în mișcare de un dispozitiv mult mai grozav și complex, de-a dreptul uriaș, dar lucrurile nu stau deloc așa. Adevărul e că pasărea își ocupă locul și învârtește, puțin câte puțin, arcul cel micuț, punând lumea pe roate. Arcul acela e mic și simplu, ca o jucărie și nu-l vede decât pasărea-arc.

Deși în ultima vreme îmi cam pierdusem interesul pentru Murakami, trebuie să recunosc acum că acest roman chiar m-a dat pe spate, nu degeaba i-am atribuit locul doi în topul cărților de anul trecut. Mă gândesc să îmi încerc norocul cu “Kafka pe malul mării” sau, de ce nu, chiar cu „1q84”, deși grosimea celor trei volume mă cam sperie.

Cartea poate fi cumpărată online de pe elefant.ro sau libris.ro.

6 Comentarii la “Cronica păsării-arc. Haruki Murakami”
  1. dragos c says:
  2. Diana says:
    • Paul Catalin says:
  3. Cristina says:
    • Paul Catalin says:
  4. Ionut says:

Leave a Reply to Ionut Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *