Colonia penitenciară, o distopie marca Franz Kafka

colonia penitenciara franz kafkaColonia Penitenciară este o scurtă povestire scrisă de Franz Kafka și publicată apoi în anul 1919. Deși se învârte în jurul aceleiași teme prezentate și în “Procesul”, și anume justiția, mă încumet să afirm că această povestire a lui Kafka este diferită atât față de romanul evocat anterior, cât și de celelalte scrieri ale sale.

În “Colonia Penitenciară” Franz Kafka începe cu prezentarea personajului principal, un explorator ce călătorește în diverse țări pentru a vedea legile de organizare a tribunalelor. Ajunge astfel și pe insula denumită Colonia Penitenciară pentru a asista la o execuție.

Un accent foarte mare este pus pe descrierea obiectului de tortură – o mașinărie construită astfel încât să scrijelească pe pielea condamnatului porunca încălcată de acesta și să-l apoi ucidă în chinuri groaznice în decurs de 12 ore.

Cât de liniștit devine omul după ceasul al șaselea! În cel mai idiot dintre ei se trezește inteligența, începe de la ochi. De la ei cuprinde apoi totul. O priveliște care mai-mai că te ispitește să te așezi singur sub grapă. În rest nu se întâmplă, de fapt, nimic deosebit, doar atât că omul începe să descifreze scrisul și-și țuguie buzele de parcă ar asculta ceva atent. Ați văzut, nu e ușor să descifrezi scrisul cu ochii; omul nostru îl descifrează încă cu rănile sale. Firește că trebuie o muncă imensă pentru aceasta; este nevoie de șase ceasuri pentru desăvârșirea ei. Apoi, grapa îl străpunge complet și-l aruncă în groapă, unde cade plescăind în apa amestecată cu sânge și cu vată. În clipa aceasta judecata s-a sfârșit, iar noi – eu și soldatul – îl îngropăm.

Vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială

Interesantă este judecata de care are parte inculpatul, demnă de o distopie. Tot mecanismul justiției din Colonia Penitenciară are la bază principiul “vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială”. Adică inculpatul din Colonia Penitenciară nu are posibilitatea de a se apăra, el devenind practic din inculpat în mod automat condamnat.

Deși regăsim absurdul și grotescul specific universului kafkian, mi s-a părut că în această povestire găsim o doză de optimism (sau ceva apropiat de optimism fiindcă e greu să folosești acest cuvânt într-un articol despre Kafka).

Lucrurile stau astfel. Aici, în colonia penitenciară, am fost desemnat judecător, în ciuda faptului că sunt atât de tânăr, și anume pentru motivul că în asistam și pe fostul commandant în toate chestiunile penale și că, dintre toți, cunosc cel mai bine aparatul. Principiul după care iau hotărârile este următorul: vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială. Alte tribunale nu pot urma acest principiu întrucât sunt alcătuite din mai multe capete și mai au și alte instanțe superioare, La noi, însă, nu e așa, sau cel puțin nu era pe vremea vechiului commandant. Cel nou firește că a manifestat dorința de a se amesteca în judecata mea, dar până acum am izbutit să-l țin deoparte și voi izbuti și pe viitor.

Chiar dacă are doar în jur de patruzeci de pagini, Colonia Penitenciară nu este deloc o lectură ușoară sau care să te lase indiferent. Scurtă ca întindere, povestirea reușește să comprime în paginile sale atât geneza și evoluția coloniei penitenciare, cât și, mai apoi, destrămarea acesteia. Dacă în “Procesul” sau în “Castelul” asistăm la îngenuncherea individului de către instituțiile statului, Colonia Penitenciară surprinde tocmai opusul acestei situații.

Dă-ți și tu cu părerea!

Your email address will not be published. Required fields are marked *