Cei frumoși și blestemați – Francis Scott Fitzgerald

Cei frumoși și blestemați – Francis Scott FitzgeraldAcum trei ani de zile lucram undeva pe lângă Piața Muncii (da, știu, sună ca într-un scenariu submediocru) și ca să ajung la birou trebuia să merg 10 minute pe jos de la metrou. Găseam acele 10 minute ideale pentru a rememora ce citisem cu o seară în urmă. Era vară dar asfaltul încă nu apucase să se încingă la ora la care îl călcam eu leneș. Într-o dimineață eram foarte deconectat de tot ceea ce se petrecea în jurul meu; am uitat să-mi pun mâncare în traistă, traversam străzile fără să mă uit la culoarea semaforului, un coleg mă strigase disperat dar nu-l auzisem sub nicio formă – tocmai terminasem de citit „Marele Gatsby” și încercam, punându-mi întrebări, să pătrund cât mai adânc în tainele romanului lui Francis Scott Fitzgerald.

După prima mea experiență cu Fitzgerald, mi-am propus numaidecât să mă înfrupt și din celelalte romane ale sale dar au trecut aproape trei ani până m-am învrednicit să citesc „Cei frumoși și blestemați”. Aproape că uitasem de autorul care mi-a oferit o dimineață atât de liniștită (măcar și 10 minute, atât cât a durat drumul de la metrou la plantația la care sclăvăgeam atunci). Dar cred că v-am turnat destule brașoave d-ale mele, mai bine să vedem despre ce-i vorba în „Cei frumoși și blestemați”.

Anthony Patch, personajul principal al romanului, avea 25 de ani în 1913 și tocmai absolvise prestigiosa universitate Harvard când s-a îndrăgostit de Gloria, o sclifosită la al cărei nas nu puteai ajunge nici cu prăjina. Anthony al nostru era văzut drept un tânăr promițător, cu mari perspective. Cea mai mare perspectivă era reprezentată de bunicul său, Adam J. Patch, un moș putred de bogat, al cărui deces era așteptat cu sufletul la gură de către toate rudele.

Bunicul bogat al lui Anthony, un credincios practicant care susținea prohibiția, refuză însă să moară cu una cu două, condamnându-i pe cei doi tineri proaspăt căsătoriți, Anthony și Gloria, să facă foamea – la început mai puțin iar mai apoi din ce în ce mai mult.

Idealistă fiind (a se citi prostuță), Gloria și-a imaginat că a sa căsătorie cu Anthony va fi una perfectă, despre care revistele glossy (exagerez, nu cred că erau astfel de reviste pe atunci) vor scrie neîncetat.

Ce viermi pot fi femeile, să se târască la nesfârșit prin căsătorii anoste! Căsătoria nu a fost făcută să fie un decor, ci ca să te facă să-ți dorești unul. A mea va fi excepțională. Nu poate să fie și nu va fi un decor – ci spectacolul viu, animat, strălucitor, iar decorul va fi lumea. Refuz să-mi dedic viața posterității. Fără îndoială că datorăm la fel de mult actualei generații ca și copiilor noștri nedoriți. Ce destin – să ajungi grasă și ridicolă, să te gândești numai la lapte, griș, bonă, scutece…

După căsătorie nici unul dintre cei doi nu se gândește la o slujbă. Anthony își dorește să scrie, deși habar n-are cum se face asta și nici nu prea are tragere de inimă, preferând în schimb petrecerile, în vreme ce Gloria se rezumă la amenajarea mobilei și organizarea de petreceri scumpe. Doar că, dragii mei, (Hristoase, deja vorbesc ca un moș!) banii celor doi se subțiază considerabil iar speranța lor de mai bine, moartea lui Adam J. Patch, mai are mult de așteptat.

Până la momentul acestei isprăvi, însă, rămânea Anthony Patch – nu portretul unui bărbat, ci o personalitate distinctă și dinamică, încăpățânată, disprețuitoare, dominatoare – un bărbat care era conștient că onoarea nu poate exista, și totuși avea onoare, care înțelegea sofismul curajului și totuși era curajos.

Din câte se pare, sursa de inspirație a lui Fitzgerald pentru acest roman a fost chiar căsătoria sa cu Zelda, o căsnicie toxică cu multe scandaluri și momente tumultoase. Indiferent de cât de multe sau de puține detalii personale a inclus autorul american în cartea sa, mie mi-a rămas un gust amar după lectura acestui roman. Nu mi-a plăcut mesajul său profund moralizator – vezi Doamne, nu poți să trăiești toată viața petrecând și bând fără să muncești și să-ți asumi responsabilități! Glumesc, bineînțeles, Fitzgerald are dreptate, chiar dacă trebuie să recunosc acest lucru fără prea mare tragere de inimă.

„Cei frumoși și blestemați”, în ciuda dimensiunilor relativ mari, are un farmec aparte (de fapt scriitura lui Fitzgerald are acel nu știu ce care te face să visezi la mioare mov) și eu aș pune-o pe o listă a lecturilor obligatorii până la vârsta de 25 de ani.

Cartea poate fi cumpărată online de pe elefant.ro sau libris.ro.

4 Comentarii la “Cei frumoși și blestemați – Francis Scott Fitzgerald”
  1. MIRABELA says:
    • Paul Catalin says:
  2. Bianca Badea says:
    • Paul Catalin says:

Leave a Reply to Paul Catalin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *