Câteva din cărțile care-mi dau mari bătăi de cap
Într-un colț al bibliotecii, umbros, în care razele solare pătrund cu greu chiar și atunci când îmi scaldă voioase întreaga cameră, se află un grup compact de cărți despre care nu am curajul să vorbesc oricând și oriunde. Aproape de fiecare dată cand adaug sau scot câte vreo carte din bibliotecă mă feresc pe cât pot de colțul din stânga, cel al cărților surghiunite. Este vorba fie de cărțile pe care le-am abandonat după câteva pagini, fie de cele care mi-e atât de frică încât nu am reușit să citesc nici măcar primele rânduri.
“Ulise” de James Joyce e o carte care mă obsedează de mult timp. Am cumpărat-o acum mai bine de un an de zile, între timp am citit „Oameni din Dublin” și „Portret al artistului la tinerețe”, mi-au plăcut, dar tot nu mă încumet să-i deschid paginile. Ce-i drept, nici nu intenționez să mă grăbesc fiindcă vreau să o înțeleg, să nu trec ca Vodă prin lobodă doar de dragul de a o trece la catastif. Poate că n-ar fi o idee rea să mă pregătesc recitind “Odiseea”.
Când aud de Marcel Proust, respirația îmi devine brusc mai greoaie, fața mi se congestionează și simt o durere viscerală acută. Doamne Dumnezeule, chiar mi-am propus la un moment dat să citesc „În căutarea timpului pierdut”, dar după ce m-am chinuit câteva săptămâni bune cu „Swann”, mi-am zis că poate e mai bine să amân momentul.
Față de „Război și pace” am rețineri din prisma întinderii și complexității romanului. Voi avea nevoie de zeci de schițe, de scheme ale personajelor și, bineînțeles, de foarte multă răbdare. Îmi aduc aminte că am citit „Ana Karenina” prin facultate iar lectura a decurs destul de anevoios, cu pauze dese.
„Cartea Neagră” a lui Orhan Pamuk chiar s-a dovedit a fi neagră pentru mine. Am abandonat-o după primele 30-40 de pagini și a trecut aproape jumătate de an de când am ostracizat-o în colțul cărților surghiunite. Despre „Cartea Neagră” am citit tot felul de recenzii pozitive dar poate că atunci când m-am apucat să o citesc nu aveam dispoziția necesară.
Nu am nici cea mai vagă idee despre cum scrie James Clavell, dar cele 1.500 de pagini ce alcătuiesc “Shogun” m-au speriat de-a binelea. Când vine vorba de cărți voluminoase sunt extrem de laș și cu greu reușesc să mă apuc de o carte care trece de 500 de pagini. Iar romanul „Prin foc si sabie” al autorului polonez Henryk Sienkiewicz reprezintă o altă dovadă a nimicniciei mele.
De curând mi-am procurat „Un veac de singurătate”, de „Gabriel Garcia Marquez”, „Cronica Păsării Arc”, de Haruki Murakami și „Magicianul”, de John Fowles, și tare mi-e teamă că cel puțin una dintre aceste cărți vor pleca spre colțul surghiunitelor.
Pe voi ce cărți vă terorizează și vă determină să vă dați ochii peste cap ori de câte ori le vedeți prin bibliotecă?
curcubeul gravitației de pynchon.
Da, Pynchon, mă bătea și pe mine un gând la un moment dat, dar mi-a trecut repede.
Mie îmi e greu să citesc cărțile fără punctuație (am făcut cadou Saramago din acest motiv) și unele cărți foarte dezlânate din care nu înțeleg nimic.
În plus, mă apuc cu greu de o carte voluminoasă pentru că simt că nu am destul timp să o citesc în tihnă.
Mie îmi place la nebunie stilul lui Saramago, mi se pare mai natural fără liniuța de dialog.
Shogun-ul de J.Clavell este o lectura foarte usoara,nu înțeleg care este temeiul lasitatii metionate.Oricum,frumos si sincer articol si te sfatuiesc la cartea de care am scris mai sus sa incerci primele 200 pagini.Daca nu,asta e.
As fii curios daca exista vreun articol sau postare care sa exprime efectele literaturii asupra vietii de zi cu zi a oamenilor.
In general nu am probleme cu intelegerea cartiilor, insa cu Shogun am avut si eu o problema, incepusem, ce-i drept sa o citesc putin prea devreme ca si varsta (vreo 12 ani cred) am citit vreo 300 de pagini si mi-am pierdut rabdarea. Oricum, prin titlurile cartiilor cu care mi-am pierdut rabdarea si, pe cat sunt de nerabdatoare sa aflu ce se intampla pe atat imi e greu sa le deschid si sa le termin, se afla: Al doilea volum din “Sub dom” de “Stephen King si “Faust” de Goethe; “arhietipurile” lui C.G. Jung. Oh si “Dragonul Furtunii” de I.J Parker. Le-am surghiunit din cauza sentimentelor contradictorii pe care mi le ofereau :enervare si nerabdare.
Nu m-am încumetat la niciuna încă din cele menționate de tine. Mă gândeam la Faust la un moment dat, dar mi-am zis că mai e timp.
Pentru mine ,,Divina comedie” a lui Dante ramane cea mai dificila carte pe care am pus mana, reusind sa citesc doar 3-4 canturi pana am renuntat din cauza complexitatii si marimii. Astept o perioada de 1-2 luni mai linistite pentru a o termina.
,,Razboi si pace” este o carte greoaie, avand o increngatura complexa de personaje, am reusit sa o termin, dar doresc sa o recitesc.
Printre ce vreau sa citesc, dar aman din cauza ca sunt prea mari se numara: Saga asiana – James Clavell, Musashi si Taiko – Yoshikawa Eiji, cartile lui Ken Follet. Ulise o am in engleza, deci probabil va trece mult timp pana ma voi apropia de ea.
James Joyce în engleză, asta chiar că e o provocare!
Am inceput si am abandonat rapid Shogunul, Un veac de singuratate si Cel mai iubit dintre pamanteni. Acum ma lupt (la propriu) cu Caderea uriasilor de Ken Follett. E uriasa si cartea :).
Un veac de singuratate a fost o lectura obligatorie pentru mine… Nu o regret, dar nici nu mai tin mult minte, in afara de realismul magic si de faptul ca pe foarte multi ii chema la fel.. Nici nu cred ca e vorba de singuratate. In schimb, de Pamuk am citit Ma numesc Rosu, un fel de roman politist… cu elemente de traditie (pictori, miniatura, de fapt, miniatura e totul) si nu pot spune ca regret, dar nici nu pot vorbi mult despre el. Singura carte pe care am abandonat-o pana acum (si nu regret, trebuia sa las mai multe, poate), a fost una din literatura romana.. dar atunci eram in liceu si nu aveam nici timp, nici chef de interminabilele descrieri ale lui G. Calinescu din Scrinul negru.
Alta carte nu am lasat, numai Fratii Kamarazov, la care am citit vol. 1, iar pe al doilea nu am ajuns sa pun mana, iar acum, dupa atata timp, ar trebui sa il reiau pe primul pentru a putea continua… Dar, oricum, cartile au un mare impact.. chiar daca nu stiu sa povestesc multe despre ele, am capatat profunzime, imi pun probleme, punandu-ma de atatea ori in locul personajelor imi este greu sa-i mai inteleg pe oamenii reali lipsiti de profunzime, incapabili sa se substituie altuia in imaginar.
Aceeași problemă cu uitatul acțiunii și a personajelor o am și eu dar, cum ai zis și tu, mult mai important e să acumulezi cunoștințe, să capeți profunzime și să-ți dezvolți capacitatea de a înțelege anumite aspecte sociale, psihologice etc.
Erata: dupa paranteza trebuie stearsa virgula. Multumesc. 🙂 Sa nu scap totusi virgule intre subiect si predicat.
E subtirica, dar mi s-a parut un stil greoi…mi-a luat doua saptamani sa citesc “Portretul lui Dorian Grey”, de Oscar Wilde. Noroc ca era doar de imprumut, dupa asta n-am mai vazut-o 🙂 Am probleme si cu “Fratii Karamazov”, nu stiu daca o sa reusesc s-o termin vreodata… Si pt ca tot s-a vorbit de Shogun pe aici…mi-am propus s-o citesc in viata asta. Sper sa traiesc mult 😀
Cu “Frații Karamazov” m-am chinuit și eu puțin. Faza e că la cărțile cu multe sute de pagini trebuie să ai mult timp liber la dispoziție și cum e mai greu cu timpul, e mai greu și cu cărțile groase.
M-am apucat si eu de Faust,de Goethe,am citit primele 40 de pagini din primul volum si m-am lasat din cauza limbajului arhaic,in special :))
Eu nici măcar nu mă gândesc să mă ating de Ulise – de altfel, nici nu am cartea în bibliotecă, cu toate că am găsit-o la un preț bun într-un anticariat-librărie din București. Mai degrabă m-aș apuca de cartea lui Pynchon de care zice Dragoș – care cred că îți face creierii terci. 🙂 Proust mă descurajează prin lungimea seriei, deși presimt că mi-ar plăcea. Nu cred că este atât de greu de citit, mai greu e să găsești timp și răbdare pentru ea.
Dar să-ți spun ce cărți mă frustrează pe mine, pentru că aș vrea să le citesc, dar nu adun niciodată destul curaj: Detectivii sălbatici de Bolano, Cartea neliniştirii de Pessoa, Jocul cu mărgele de sticlă de Hesse și Copiii din miez de noapte de Rushdie. De ce să nu recunosc, lungimea lor este primul factor care mă descurajează (am o problemă cu cărțile mari, care în ultima vreme s-a atenuat considerabil, dar nu a dispărut de tot). Acum încerc să îmi fac curaj pentru Manuscrisul găsit la Saragosa, care, pe lângă faptul că are vreo 800 de pagini, se pare că mai e și tare alambicată – dar îmi doresc foarte mult să o citesc, așa că sper să las reținerile deoparte.
Te sfătuiesc să te apuci de “Magicianul” fără reţineri. Acţiunea o să te prindă aşa de tare încât o să îţi mai doreşti încă pe atâtea pagini. Chiar nu am auzit pe nimeni să fi citit “Magicianul” şi să nu-i fi plăcut la nebunie.
“Un veac de singurătate” pe mine m-a plictisit groaznic, chiar nu am reuşit să îi înţeleg farmecul deşi scriitorii sud-americani îmi plac mult. Am lăsat-o baltă după vreo 170 pagini.
subscriu, am citit Magicianul in liceu si m -a marcat profund. superba. desi ptr mintea mea de atunci a produs cateva zone de ceata. un veac de singuratate a fost ok. cu restul sunt cam de acord…m-au torturat/ ma tem …
Magicianul mi se pare o carte pentru adolescenti. Conteaza foarte mult si la ce varsta citesti ceva. De exemplu, cand am citit eu mult-laudatul Magician aveam spre 30 de ani….si cum spuneam, poate fi destul de impresionant, asta daca esti in liceu, hai cel mult anul 2 de facultate 🙂
Pai, numai Shogun? Si Nobila Casa, sunt una dupa alta si nu, nu le sari, te prind cu totul, sunt pline de actiune, intrigi, dragoste, sunt extrem de placute. Dar la Sienkiewicz, daca nu te atrage romanul istoric, n-ai ce-i face! Eu l-am citit in liceu si mi-a placut enorm, pur si simplu e chestie de gust si fire.
Mie mi-a plăcut mult ”Un veac de singurătate” – o consider o istorie a umanității în miniatură, după modul în care se raportează l atrecut. Plus că are personaje interesante și un fantastic care trece drept posibil. E drept, te pot confuza personajele cu același nume dar cu puțină organizare și atenție asta se rezolva, e nimic spre confuziile în care te aruncă alte lucrări literare. Pe mult lăudatul Orhan Pamuk (și premiat Nobel, bașca) nu-l plac deloc, foarte încurcate căile domnului. din același motiv nu o am la inimă nici pe Virginia Woolf – cu acel mental streaming al ei m-a dat gata. Sau poate nu sunt eu destul de atentă ?! o dezamăgire și un abandon declarat este si Rushidie (la pomul lăudat …). Nu mă tem de cărțile mari, chiar mă iau la trântă voinicește cu ele dacă ajunge să mă atragă ceva, nu mă las …
Am terminat zilele trecute Un veac de singurătate. Din fericire am avut inspiraţia să fac o schiţă cu toate personajele şi relaţiile de rudenie în timp ce citeam şi astfel am trecut uşor peste confuzie. Credeam că nu o să-mi placă, că o să abandonez lectura după primele pagini, dar cu bucurie constat că aşteptările mi-au fost înşelate.
Si eu tot cu un mic arbore genealogic m-am descurcat! Dintr-un punct de vedere, este un roman al unei familii mai putin obisnuite ce-i drept, de-a lungul a trei generatii, care timp de o suta de ani au trecut prin multe, de la întemeiere, revoluție și autodistrugere.
“Razboi si pace”, “Shogun” si cele doua romane ale lui Proust le-am citit in timpul liceului dar acuma nu as mai avea rabdare sa le citesc. Pe James Joyce il urasc si, la fel cum scria cineva mai sus, nu pot citi cartile fara punctuatie, gen Saramago
Shogun, Un veac de singuratate, Magicianul – lecturi faine, merita citite.
Un calvar pentru mine: Jocul cu margele de sticla – mi-a depasit capacitatea intelectuala, nu-s destul de desteapta ca s-o pricep. Padurea norvegiana – o abureala tembela. Cartea neagra – ce oroare! asta nici de somnifer nu-i buna, doar mi-a dat dureri de cap.
Am citit Cartea Neagra intre timp, mi-a placut stilul dar n-am inteles nimic. De Herman Hesse am tot auzit chestii si mi-e frica sa ma apuc.
Incearca “Narcis si Goldmund” de Hesse (urasc traducerea “…si Gura de Aur”, mor camd vad asa ceva, numa’ ma gandesc cum sa parcurg tot textul citind “Gura de Aur” la tot pasul). Macar de inceput. Faină cartea si stilul narativ al lui Hesse pică bine la stomac. Nu e o carte de facut creierul pilaf.
Eu il citesc pe Saramago acum (Eseu despre orbire), ca multi, m-am panicat cand am vazut felul textului, credeam ca o sa mor de plictiseala, si, ce crezi, uimitor si pt mine, imi da inca si mai multa cursivitate si imi mentine atentia, interesant truc. :))
Pynchon, Thomas Mann, Proust, Laurence Sterne, Joyce (Ulise inceput de trei ori și încă neterminat) – iată cine mă sperie. Dar James Clavell se citește ușor, ca și Murakami, iar Marquez trebuie iubit ca stil, după care alunecă imediat paginile.
Un veac de singuratate e faina, am citit.o de trei ori… Imi amintesc cum am inceput sa citesc Noaptea de sanziene de Eliade.. Abia la sfarsitul primului volum am reusit sa prind firul, am citit vol. doi, apoi am luat.o de la capat cu primul ca sa inteleg si eu toata cartea :)))
Dificil sau neplăcut pentru mine:
* Iluzii pierdute de Balzac – am abandonat-o după ce am răsfoit-o, dar în trecut am mai citit Balzac.
*Ulise de Joyce – am ajuns la volumul doi, dar nu îmi plăcea și nu am mai reluat lectura
* Lebedele sălbatice de Jung Chang – am cumpărat-o, dar nu am încredere în cărți cu succes masiv; am încercat să o citesc, dar m-au deranjat fie traducerea, fie anumite greșeli intenționate din primele pagini. Poate o voi relua, eu am principiul că orice carte e mai bună decît nimic.
Mă refer la acele mici greșeli de incoerență, de ilogic sau absurd evident, cum apar în multe cărți, poate și în original, nu doar în traducerile de la RAO (sau alte edituri). Uneori le vînez și eu intenționat și le număr. Modul în care autorul se contrazice pe sine însuși, anacronismele pe care le creează, inversarea personajelor chiar, etc. Uneori e amuzant, alteori mă irită. Scuze pentru lipsa de diacritice la modă din acesst mesaj.